Aparent minora în economia Razboiului pentru succesiunea la tronul Austriei (1740-1748), aceasta batalie a ramas în istorie ca fiind ultima în care armata engleza a fost condusa personal de suveranul sau. Lupta s-a dat în sudul actualului teritoriu al Germaniei, între francezi si o forta aliata, compusa din unitati engleze, hanovriene si austriece. Desi numarau mai putin de 50.000 de oameni, spre deosebire de cei 60.000 ai francezilor, aliatii au obtinut victoria gratie tacticii superioare.
Cand ostilitatile au început, regele George al II-lea al Marii Britanii a descalecat si s-a pus în fruntea trupelor de infanterie, conducandu-le în iuresul bataliei. Francezii au sarjat cu cavaleria, dar englezii, aflati în centrul frontului, nu s-au înfricosat: „Acum, baieti, pentru gloria Angliei! Trageti la piept si luptati vitejeste!” le-a spus regele. Infanteristii englezi au respins doua sarje ale cavaleriei franceze, care a fost macelarita, ca la Aginciourt. Cuprinsi de panica, infanteristii francezi au parasit campul de lupta. Batalia s-a soldat cu circa 8.000 de morti sau raniti în tabara franceza si doar cateva sute în randurile aliatilor. „Comportamentul regelui merita toate laudele. Doar datorita vitejiei aratate de el si de fiul lui, ducele de Cumberland, lupta a fost castigata”, scria un participant la conflict, lordul Mahon.
Curajul suveranului nu a fost însa întamplator: armata aliata se afla într-o stare disperata si, daca ar fi fost învinsa, regele George ar fi fost în pericol sa cada prizonierul monarhului francez, Ludovic al XV-lea. În cinstea vitejiei soldatilor britanici si a regelui lor, celebrul compozitor englez de origine germana Händel a compus un „Te Deum pentru Dettingen.”
GABRIEL TUDOR
Comentarii