Daca va mai aduceti aminte, asa spunea un personaj din controversatul serial Twin Peaks, cuvintele sale revenind ca un laitmotiv, pe tot parcursul filmului. Am ales aceasta sintagma pentru ca ea reflecta perfect si actiunea unei pelicule pe care o veti putea viziona in curand pe marile ecrane de la noi: The Fourth Kind. Altfel spus, o „intalnire de gradul IV”, mult mai terifianta si aproape la fel de bine realizata ca „Intalnirea de gradul III” cu care ne rasfata, cu ani in urma, Steven Spielberg…
O inteligenta campanie de promovare
The Fourth Kind este cea mai buna dovada ca un horror nu are nevoie neaparat de efecte digitale spectaculoase sau de pirotehnie, pentru a se ridica la un standard inalt. Dimpotriva, regizorul si co-scenaristul Olatunde Osunsamni a incercat sa fie cat mai simplu si mai direct in tentativa lui de a transmise spectatorului mesajul acestei creatii. Si o face cu deosebit talent, insufland in mintea si inima privitorilor sentimente de groaza si neputinta, in fata unor fenomene implacabile si dezlantuite. Spre a accentua si mai mult spaima, el apeleaza la o tehnica intrucatva lipsita de fair-play, dar deosebit de eficienta: in secventele de debut, interpreta eroinei principale, Milla Jovovich, se prezinta pe ea insasi, avertizand spectatorii ca ceea ce vor vedea se bazeaza pe incidente reale.
De altfel, inainte de lansarea filmului s-a desfasurat o inteligenta campanie de promovare, sugerand acelasi lucru: ca evenimentele prezentate in film ar fi fost inspirate de fapte autentice, petrecute intr-un orasel din Alaska. S-a ajuns chiar pana intr-acolo incat unii impatimiti ai paranormalului au „identificat” chiar asezarea respectiva, facandu-i pe edilii acesteia sa ceara realizatorilor filmului o dezmintire oficiala, dezmintire care chiar a venit dar n-a facut decat sa sporeasca aura de mister din jurul filmului.
In hipnoza sta adevarul?
Succesul unor filme care au mers pe aceeasi premisa – a unei false realitati – precum Blair Witch Project sau, mai recent, mult mediatizatul Paranormal Activity, pare sa-i fi inspirat si pe realizatorii acestei pelicule, pe considerentul ca oamenii cred bucurosi ceea ce vor si mai ales ceea ce li se spune ca ar fi real si nu izvorat din imaginatia bogata a scenaristilor de la Hollywood. Iar paralelele cu Paranormal Activity nu se opresc aici. Jovovich o interpreteaza pe Abigail Tyler, o specialista in psihologie din orasul Nome, in Alaska, al carei sot a fost ucis si ai carei pacienti incep sa raporteze senzatii si trairi ciudate. Ei vorbesc despre insomnii, treziri in mijlocul noptii cu senzatia ca la fereastra lor se afla o uriasa bufnita alba; nu-si pot reaminti nimic altceva dar sunt macinati de o stare anxioasa careia nu-i pot gasi alinare.
La fel, Abigail nu mai retine decat franturi din incidentul in cadrul caruia sotul ei a fost injunghiat si accepta sa se supuna hipnozei regresive, pentru a putea descrie chipul asasinului. Ii va convinge si pe pacientii sai sa recurga la acelasi procedeu dar rezultatele vor fi socante: marturiile obtinute astfel sunt de-a dreptul terifiante si adesea pacientii sunt atat de ingroziti incat nu gasesc cuvinte spre a-si exprima oroarea. Curand dupa ce participa la o sedinta de hipnoza, un cuplu din oras este gasit ucis iar seriful local (interpretat de Will Patton) o suspecteaza pe psiholoaga ca ar fi vinovata.
„Regizorul manipuleaza spaimele publicului”
Nu va asteptati sa vedeti un film cu omuleti verzi sau cine stie ce monstri gen „Alien”. Nu veti vedea decat oameni sub hipnoza, ale caror trairi sunt insa mai inspaimantatoare decat cea mai urata creatura nascocita vreodata de specialistii in efecte speciale. Parca am asista la scene din „Exorcistul”: oamenii sunt scuturati de spaime, de parca ar fi posedati, leviteaza, urla si chiar vorbesc intr-o limba necunoscuta, pe care un lingvist o identifica drept sumeriana, pentru a spori si mai mult bulversarea spectatorilor.
De fapt, am putea spune ca in cazul acestui film, senzatia de groaza pe care privitorul o resimte nu vine din vizualizarea a cine stie ce imagini cumplite, ci din sunet. Ar fi suficient sa auzim filmul, nu sa-l si vedem, pentru a tremura, la randul nostru, de spaima! Osunsamni nu a ascuns faptul ca s-a inspirat din filmele horror de moda veche, unde spectatorul era determinat sa-si imagineze prin ce trecea victima inainte sa vada pe ecran.
Rezultatul e insa cel scontat: tensiunea creste cu fiecare clipa si spectatorul ajunge sa creada ca e, intr-adevar, „ceva putred in Alaska”. Criticii acestui film l-au acuzat pe regizor ca „manipuleaza” sentimentele, spaimele publicului, facandu-l sa creada nu doar ca intalnirile de gradul IV exista, ci si ca ele se desfasoara cu largul concurs al guvernului Statelor Unite, care nu misca un deget atunci cand cetatenii ii sunt rapiti si torturati psihic de o civilizatie extraterestra.
„Este un Michael Moore al filmului artistic, in sensul ca abuzeaza de acelasi gen de tehnici pentru a-l face pe spectator sa creada ca este in centrul unei conspiratii de mari proportii, in cazul de fata fiind vorba despre presupuse legaturi intre guvern si extraterestri”, sustin acestia. Acum, nu ca n-ar avea dreptate, dar modul cum Osunsamni reuseste sa ne faca sa credem ca tot ceea ce vedem – si mai ales, auzim – este real, pare absolut fascinant. Mergeti la film si va veti lamuri…
GABRIEL TUDOR
Comentarii