Citind revista Vatra Veche, nr. 5/2023, mi-a atras atentia un articol semnat de Doina Chereches la rubrica Ochean întors, dedicat marei prozatoare si traducatoare Ileana Vulpescu, trecuta în nefiinta în luna mai a anului 2021.
Din fisa biobibliografica pe care a alcatuit-o Agerpres aflam ca Ileana Vulpescu s-a nascut la 21 mai 1932, în localitatea Bratovoesti, judetul Dolj. Dupa studiile la Craiova, a continuat în particular si cursurile Facultatii de Filologie, sectia limba si literatura franceza, a Universitatii din Bucuresti (1953-1958).
Si-a început activitatea profesionala ca documentarista, lucrând ulterior ca cercetator stiintific la Institutul de Lingvistica al Academiei Române, Sectorul lexicografie si lexicologie (1959-1975), colaborând la redactarea lucrarilor „Dictionarul limbii române” si „Dictionarul explicativ al limbii române”.
Prima carte a sa, un volum de schite, nuvele si scurte piese de teatru, intitulata „S.a.m.d.” a fost lansata în 1969, fiind reluata si amplificata cu titlul „Candidatii la fericire” (1983). A scris proza si teatru, a tradus din literaturile engleza, franceza si spaniola si a semnat versiuni în limba franceza din literatura moderna si din cea contemporana româneasca. Cartea care a consacrat-o a fost romanul Arta conversatiei (1980).
Împreuna cu sotul sau, poetul, traducatorul si publicistul Romulus Vulpescu (5 apr. 1933 – 18 sept. 2012), scriitoarea a publicat repovestirea romanelor „Gargantua” si „Pantagruel” de Francois Rabelais, iar singura „Extraordinarele aventuri ale lui Tartarin din Tarascon (Tartarin din Tarascon, Tartarin în Alpi, Portul Tarascon)” dupa Alphonse Daudet.
În articolul din revista Vatra Veche, Doina Chereches vorbeste despre „Povestea unei mari întâlniri”, in memoriam Ileana Vulpescu, rânduri „scrise la invitatia pe care mi-a facut-o telefonic domnul Mihai Maxim, traducator, romancier si publicist. Nu-mi ramânea, marturiseste autoarea textului, decât sa dau înapoi timpul, fila cu fila pâna în ziua de 15 aprilie 2000, când mi-a fost dat sa o ascult vorbind pe doamna Ileana Vulpescu.
Sala de lectura a Bibliotecii „Marin Preda” din Alexandria era arhiplina, iar dumneaei începuse sa vorbeasca despre cartea amintita mai devreme. Avea o voce placuta, calma, linistita si atât de învaluitoare, încât captivase repede atentia auditoriului. Era impecabila în privinta claritatii si a conciziei, exprimându-se liber si fara cuvinte sofisticate ce ar fi putut sa împiedice receptarea corecta a mesajului transmis.
Domnea o liniste de mormânt, din primele doua-trei minute încetând orice zgomot, soapta, fosnet sau scârtâit de scaune. Oamenii pareau hipnotizati, sorbind fiecare cuvânt ce iesea din gura prozatoarei. Chiar si la o privire sumara se putea observa ca întreaga sa fiinta emana naturalete si simplitate. Lipsa oricarei cochetarii vestimentare, precum si a dichisului – vopsea de par, ruj, rimel, pudra sau bijuterii – lasau sa transpara din interior lumina, distinctie si noblete sufleteasca.
M-au impresionat atât de mult aceste aspecte de modestie si, totodata, lipsa oricarei ostentatii, încât atmosfera mi-a devenit repede familiara si odihnitoare, placuta si reconfortanta, anulându-mi orice forma de rezistenta interioara. Pe acest teren al sufletului meu, gata pregatit ca pentru însamântare, deodata am auzit-o spunând: „Dragii mei, vietile noastre sunt subiecte de roman…” La sfârsitul festivitatii, persoana responsabila cu organizarea a tinut sa precizeze ca doamna Ileana Vulpescu e dispusa sa stea de vorba cu oricine doreste sa-i puna o întrebare sau sa-i ceara un sfat. Cu toate ca nu-mi era straina aceasta dorinta, ba chiar îmi dadea ghes, am plecat aproape în vârful picioarelor si nu m-am uitat nici cu coada ochiului spre locul în care se afla doamna Ileana Vulpescu. De marile personalitati nu e simplu sa te apropii, iar eu traisem destule emotii ascultând-o, asa ca nu m-am simtit în stare sa-i adresez macar un cuvânt de multumire, cum, desigur, ar fi meritat.
GEORGE CUSNARENCU
Comentarii