Sandro Botticelli: numele magistralului pictor florentin – pe numele real Alessandro di Mariano di Vanni Filipepi – care a trait într-o epoca de ample si violente framântari politice si sociale (1445-1510) îl legam de seducatoarele sale tablouri Primavara si Nasterea lui Venus, dar si de câteva lucrari cu subiect religios.
Sta în firea umana sa caute în lume frumosul, stralucirea, formele si imaginile placute privirii, care se transmit prin subconstient în suflet, iar cele doua capodopere mentionate se subordoneaza nemijlocit esteticii – nu doar a lumii, ci mai ales acelei estetici a existentei umane simbolizate prin definitie de chipurile feminine.
Contururile curbe, blânde, culorile calde, linistea interioara transmisa de privirile tinerelor din aceste tablouri, lumina care învesmânteaza discret trupurile lor goale care însa nu au nimic vulgar în expunerea lor – ce altceva pot sugera acestea, daca nu esenta notiunii de iubire, de atractie curata, de romantism autentic profund?!
Alaturi de Venus, sensibila zeita a celui mai nobil sentiment uman, cele trei gratii prinse într-un dans al vitalitatii, înfasurate în valuri stravezii, alcatuiesc prin portretizarea idealizata a femeii una dintre cele mai vibrante imagini erotice, absolut magnifica.
Unii dintre iubitorii artelor vizuale se opresc aici cu privirea asupra pictorului Botticelli, coplesiti de „savoarea” vizuala a mentionatelor lucrari. Cu greu se iese din acest stereotip, dupa ce se releva faptul ca acelasi pictor este si autorul unor tablouri ce pot fi caracterizate printr-un cuvânt ce da fiori: cruzime. Violenta, crime înfioratoare, incitare la razboi – iata alte subiecte prezente în opera aceluiasi remarcabil Sandro Botticelli.
Fara îndoiala, unii resping ideea de valoare estetica a abordarii prin arta a subiectelor de acest gen, însa ele reprezita „contragreutatea” ce justifica existenta celor seducatoare.
Botticelli reprezinta o punte de trecere si un punct de sprijin între arta medievala de mica profunzime a imaginii si acel spirit renascentist oarecum rebel, care impune o varietate aparte a nuantelor cromatice, un dinamism incontestabil si, nu în ultimul rând, aventurarea privirii dincolo de planul apropiat, în detaliile si tainele decorului. Printr-o extensie interioara, în subconstientul si inconstientul fiintei noastre, acestea pot reprezenta o efigie a demonicului din noi, diametral opus sfinteniei primite de la Creatorul divin.
Artistul florentin era perfect constient de aceasta realitate a lumii, obiectiva si totodata subtila, atunci când a realizat seria de patru panouri Povestea lui Nastagio degli Onesti. A doua imagine, poate cea mai cruda din ciclu si din pictura clasica (potrivit criticului Gabriel Montois), se intituleaza Pedepsirea lui Guido degli Anastagi si a iubitei sale (c. 1483). Naratiunea plastica are la origine povestea din „Decameronul” lui Boccaccio – o capodopera a literaturii universale, de aceasta data – pe care blândul pictor o ilustreaza cu un simt extrem de ascutit al dualitatii caracterului uman.
Oribila scena nu mai are în comun, cu idilicele unduiri feciorelnice din tablourile sale reprezentative, decât poate acea semetie aproape aroganta a copacilor drepti, ce nu sugereaza neaparat o padure, ci exemplare vegetale individuale – fara îndoiala, alte ipostaze ale orgoliului si cinismului uman revarsat dincolo de marginile omenescului.
Accentuam ideea ca acelasi artist care a creat o efigie a seductiei feminine naturale, simple, a fost capabil sa transmita prin aceleasi mijloace si sentimentul de tensiune, de teroare, indus într-un spatiu atemporal de pornirile atavice ale omului însetat de putere, de bogatie si – ca într-o înlantuire cu aparenta logica – de a vedea suferinta si sânge.
În legatura directa cu aceasta latura a personalitatii artistice a lui Botticelli, remarcam ca o mare parte din succesul lui a venit din relatia cu cel mai puternic om de stat al Florentei, Lorenzo de Medici, care i-a comandat multe lucrari, adesea religioase si uneori foarte personale.
Dupa ce Lorenzo si fratele sau Giuliano au fost atacati în public în timpul unei tentative de lovitura de stat, Botticelli a pictat executia conspiratorilor, precum si un portret memorabil al lui Giuliano, care nu a supravietuit atacului.
O atmosfera la fel de apasatoare si de amenintatoare, care de fapt amplifica certitudinea ca cel care a reusit sa o transfere în spatiul artei îsi merita cu prisosinta locul în galeria marilor pictori din toate timpurile.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii