Am citit de curand numarul din februarie al revistei Luceafarul de dimineata, revista de cultura editata de Uniunea Scriitorilor din Romania, pe care o conduce poetul Aurel Maria Baros. Mi-a atras atentia, inca de la inceput reproducerea unui fragment din scrierile lui Alexandru Davila, care povesteste cu mult talent, o intamplare petrecuta in 1884, pe care as putea-o intitula, Apa, apa, gogomane.
„Nu mai stiu cand, Caragiale se duse la Iasi sa ia parte la banchetul Junimii in care fusese ales membru. Dupa ce vorbisera Titu Maiorescu, Petre Carp, Teodor Rosetti, batranul poet Naum si altii, Caragiale, voind si el sa pronunte un discurs, ceru clasicul pahar de apa al oratorilor. Vasile Pogor, care-l iubea mult pe Caragiale si care, sezand langa el la masa, ii turnase vin cu nemiluita, incepu sa glasuiasca pe nas ca popii – „Apa, apa, gogomane.” Caragiale il privi lung si hotari sa-l lase sa glumeasca. – Domnul Caragiale are cuvantul, proclama Titu Maiorescu. – Apa, apa, gogomane, psalmodiaza Pogor. Caragiale se scoala in picioare, vrea sa vorbeasca, dar nu poate rosti decat: „Domnilor.” Vasile Pogor psalmodiaza mereu: – Apa, apa, gogomane. Pogor, foarte hazliu si foarte inteligent, ahtiat de discursuri fara rost, nu voia probabil sa-si expuna prietenul la o primejdie de acelasi soi si de aceea – tot probabil – ii dadea inainte cu „Apa, apa, gogomane.” Neizbutind sa vorbeasca, Caragiale o rupe de-a fuga, in mijlocul rasului zgomotos al tuturor, urmarit de Vasile Pogor, care il tinea de surtuc, psalmodiind: „Apa, apa, gogomane.”
Zeflemelele lui Vasile Pogor atingeau cateodata proportii homerice. Caragiale o tuli la hotel Traian; Pogor, dupa el. Vazand ca se apropia ora trenului de Bucuresti, Caragiale isi inhata geamantanul si fugi la gara; Pogor, dupa el. Caragiale se stabili intr-un compartiment gol de cl. I, Pogor se aseza pe bancheta din fata, psalmodiind: „Apa, apa, gogomane.”
La Ulmeni, Pogor se cobori si cumpara de la bufet cateva sticlute cu coniac Naville. Vrand-nevrand, Caragiale, care se mai dezmeticise dormind, fu silit sa bea o sticluta de coniac – Poftim apa, gogomane, glasuia Pogor. La Bucuresti, Caragiale se gandi sa scape de calaul sau; de aceea nu se duse acasa la el, ci veni la noi. Usa de la salon se deschise, imbrancita, si Caragiale, cu parul valvoi, dadu buzna strigand: „Scapati-ma.”
Alecu Bals si cu mine ne uitam unul la altul si crezuram, dupa mirosul de alcool raspandit de prietenul nostru, ca el venea de la vreun chef. Pogor, insa, dandu-si seama, la gara, ca ii scapase victima, se hotari sa se duca sa se culce in camera sa de la Hotel Bulevard (camera pe care, fiind deputat, Pogor o inchiriase cu anul). De la portarul hotelului afla conul Vasile unde se refugiase Caragiale si porni incetisor pe scari spre catul III, glasuind pe nas ca popii: – „Apa, apa, gogomane”. Caragiale, auzindu-l, se ascunse sub canapea. Conul Vasile intra foarte serios; iar Alecu Bals, zicandu-i cuvinte banale si ghicind situatia, ii arata, pe furis, canapeaua. Cu aceeasi mutra serioasa, conul Vasile il trase pe Caragiale afara de sub canapea si il intreba, scotand din buzunar o sticluta de Naville: – „Bei un svart?” Caragiale izbucni: – „Beau; dar fara coniac.” Caragiale se daduse invins. Marinimos, conul Vasilache Pogor il ierta, povatuindu-l insa: – „Sa nu mai ceri apa, gogomane.” Caragiale imi marturisi mai tarziu ca de frica nu isi pusese candidatura la deputatie, deoarece stia ca o sa se intalneasca in Camera cu conul Vasilache”.
Este cel mai frumos text pe care l-am citit despre Caragiale. De unde se vede ca umorul era spumos si facut cu talent, in comparatie cu cel, grobian, de azi.
GEORGE CUSNARENCU
Comentarii