Nu ascund faptul ca sunt un cititor atras într-un mod special de cartile lui Yasunari Kawabata, si asta înca din anii studentiei, atunci când am citit Tara zapezilor, primul roman a lui Kawabata, publicat în 1948. E o atractie provocata de stilul autorului (inconfundabil) si apoi de universul ciudat al scrierilor sale, legat de Japonia. Nu cu mult timp în urma, la Editura Humanitas Fiction, în colectia Raftul Denisei coordonata de editorul si poeta Denisa Comanescu, a aparut un alt roman faimos al lui Kawabata, O mie de cocori, o carte în care senzualitatea, nostalgia, regretul si moartea învaluie delicata ceremonie a ceaiului, unde cel mai simplu gest capata o semnificatie profunda. Au dreptate cei care spun despre scriitorul japonez ca „este poetul celor mai subtile nuante, al evanescentului, al imperceptibilului”.
O mie de cocori pe o esarfa de matase: un simbol al fericirii, o promisiune de viata armonioasa. Asa începe povestea lui Kikuji, un barbat înconjurat de mai multe femei: evanescenta domnisoara Inamura, veninoasa Chikako, delicata doamna Őta – o frumusete matura si melancolica –, inocenta Fumiko, fiica celei din urma. Toate întâlnirile lor stau sub semnul ceremoniei ceaiului, însa arta subtila a acesteia si obiectele fragile de portelan nu vor putea sa îmblânzeasca sentimentele si nici sa împiedice decaderea personajelor.
Iata si o proba de stil (în traducerea lui George T. Sipos) din povestea lui Kawabata, O mie de cocori: Citind invitatia, Kikuji îsi aminti de semnul din nastere al lui Chikako. Trebuie sa fi avut vreo opt sau noua ani. Se dusese la Chikako acasa împreuna cu taica-sau si-o gasisera în camera de zi. Cu pieptul dezgolit, îsi taia cu o forfecuta firele de par de pe o pata care-i acoperea jumatate din sânul stâng si se întindea în jos, catre stomac. Era cam de marimea unei palme. De culoare violacee, era acoperita de parul pe care Chikako îl taia cu forfecuta… Mai târziu, cam dupa vreo zece zile, Kikuji o auzi pe maica-sa împartasindu-i parintelui sau ca pe un mare secret ca Chikako nu era maritata din pricina petei paroase pe care o avea pe piept. si, plina de compasiune pentru nenorocirea femeii, maica-sa facuse o fata înduiosata…
Cam de când împlinise zece ani, de câte ori se gândea la vorbele de-atunci ale maica-sii se trezea cuprins de îngrijorare la ideea unui frate sau a unei surori vitrege sugând de zor la sânul acoperit de pata. Nu-i era teama de un frate sau de o sora nascuti într-o alta casa si care i-ar fi fost complet straini, ci de acel frate sau acea sora în sine. Kikuji era convins ca orice copil care ar fi supt la sânul acela cu pata violacee si acoperit de par nu putea fi decât o spurcaciune de om. Din fericire, Chikako nu avea copii.
Sa amintim ca Yasunari Kawabata s-a nascut la Osaka pe 14 iunie 1899 si s-a sinucis pe 16 aprilie 1972. În 1924 a absolvit Universitatea Imperiala din Tokyo. A debutat în 1925 si doi ani mai târziu a devenit cunoscut prin nuvela Dansatoarea din Izu (Humanitas Fiction, 2008), iar în 1948 si-a câstigat definitiv notorietatea cu romanul Tara zapezilor (Humanitas, 2007). Cartea pe care a pretuit-o cel mai mult a fost Maestrul de go (1951), care este, de fapt, o alegorie destul de transparenta a înfrângerii suferite de Japonia în timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial. Kawabata este primul scriitor japonez care primeste Premiul Nobel, în 1968, motivatia juriului fiind „maiestria lui literara, care exprima cu mare sensibilitate esenta spiritului japonez”.
GEORGE CUSNARENCU
Comentarii