Un Odiseu revenit acasa, un Hristos inviat si o fantoma suferind

          „REÎNTOARCEREA” SPRE TARKOVSKI
          
          Desi a fost amintit doar pentru palmares, filmul „Reîntoarcerea” e un film care violeaza bunele maniere ale povestirii, dar într-o maniera atât de artistica încât creeaza un nou fel de a povesti: marca Zviagintev. Faptul ca, desi premiat în Europa, filmul a trecut neobservat nu poate fi pus decât pe seama „dominatiei Hollywoodului”.

          „REÎNTOARCEREA” SPRE TARKOVSKI
          
          Desi a fost amintit doar pentru palmares, filmul „Reîntoarcerea” e un film care violeaza bunele maniere ale povestirii, dar într-o maniera atât de artistica încât creeaza un nou fel de a povesti: marca Zviagintev. Faptul ca, desi premiat în Europa, filmul a trecut neobservat nu poate fi pus decât pe seama „dominatiei Hollywoodului”.
          
          Valurile de entuziasm pe care le-a provocat filmul de debut al tânarului regizor rus Andrei Zviagintev, Reintoarcerea (Vozvrascenie), se datoreaza doar în parte recompensarii cu «Leul de aur» anul trecut, la Mostra de la Venetia. Stupoarea criticii s-a datorat surprinzatoarelor calitati regizorale si cinematografice. Originar din Novosibirsk, Siberia, nascut în 1964, Andrei Zviagintev a urmat cursurile de actorie la Moscova si a jucat în piese de teatru experimental. În 1993, an dificil, post-perestrioka, atunci când era greu sa gasesti o slujba, e nevoit sa accepte realizarea unui film de publicitate pentru un magazin de mobila. Cu acest prilej, deprinde meseria de cameraman. Are norocul sa fie remarcat de Dimitri Lesnevsky, unul dintre fondatorii retelei REN-TV, care-l angajeaza sa regizeze trei episoade din serialul de televiziune rusesc Camera neagra. A fost prima lui „lucrare”. Apoi Lesnevsky îi cere sa faca un film dupa scenariul Reintoarcerea scris de Vladimir Moiseenko si Alexandr Novototki si-i permite sa-l modifice dupa cum crede de cuviinta. Influentat de Tarkovski în atitudinea fata de ritmul si curgerea timpului, un ritm ca de vis, filmul lui Zviagintev nu este o simpla reîntoarcere. Tematic si formal este mai mult o revenire. O revenire la radacinile misticismului sacru rusesc. Un thriller alegoric cu fata spre Andrei Tarkovski, genialul regizor al cunoscutelor filme Calauza, Nostalghia sau Sacrificiul.
          Reintoarcerea este povestea a doi frati orfani (Ivan si Andrei) dintr-un catun din nord-vestul Rusiei, care dupa 12 ani îsi cunosc tatal care se întoarce acasa. Dupa ce îsi petrece o noapte cu nevasta, barbatul îi ia pe cei doi fii ai sai într-o misterioasa calatorie. Cinematografic, filmul debuteaza cu planuri subacvative unde, prin noroiul în suspensie, se distinge epava unei barci. Apoi corpul unui copil taie brusc suprafata apei. Baietii aflati pe un debarcader, se îndeamna unul pe altul sa sara în apa, de pe un turn de lemn. Ultimii, mai putin curajosi, sunt Andrei (Vladimir Garin) si Ivan (Ivan Dobronravov). Andrei, disperat ca va fi considerat un papa-lapte, plonjeaza, în schimb Ivan ramâne acolo, paralizat de senzatia de ameteala, de vid, ghemuit ca un fetus, pâna când apare mama sa care îl convinge sa coboare. Aceasta prima secventa poarta în ea drama întregului film. Ea simbolizeaza raportul de dependenta si apoi de independenta care intervine între parinti si copii. Spre sfârsitul filmului, Ivan va înfrunta din nou vidul, dar de asta data, tatal va fi cel care va veni la el. Atunci când revine acasa, despre tatal lor (Konstantin Lavronenko) copiii n-au decât o singura amintire, o fotografie veche, stearsa. Mai mult decât întoarcerea tatalui, e vorba de reaparitia sa fantomatica, sugerata de scena în care în imagine apare doar mama, în timp ce prezenta sotului nu se manifesta decât prin sunetul apei care curge la un robinet, pentru ca apoi o umbra sa se culce lânga ea, fara sa schiteze cel mai mic gest de apropiere. De la prima aparitie a tatalui care doarme acoperit de un cearsaf, Zviagintev ne trimite printr-un racursi somptuos la Hristos mort, tabloul lui Mantegna. Scena e o prefigurare a destinului sau. Barbatul laconic, timid ascunde cu stângacie o suferinta si o profunda drama personala, un secret pe care-l va duce cu el în mormânt. Explicatiile nu sunt duse niciodata la capat. Misterele ramân neelucidate. Întrebarile mezinului – cine este de fapt tatal, cu ce se ocupa, de ce s-a reîntors, e într-adevar tatal lor? – ramân fara raspuns. Având binecuvântarea sotiei, barbatul se decide sa-si duca fiii la o partida de pescuit pe lacul Ladoga, deriva insolita a vinovatului care nu s-a reîntors sa se apere. Andrei, baiatul cel mare, e supus si se agata de ideea de-a avea tata. Traumatismul lasat de absenta tatalui se reflecta mai ales în comportamentul mezinului, Ivan, care e incisiv, nu înceteaza cu întrebarile si-l înfrunta. Relatia lui Ivan cu parintii e oedipiana, iar tatal reprezinta în acelasi timp un Odiseu ce revine acasa, un Hristos înviat si o fantoma plina de suferinta. Zviagintev îsi desfasoara povestirea pe parcursul a sapte zile (durata Creatiei), prin arta necuvântarii, investind fixitatea planurilor de filmare cu o asteptare: fara îndoiala, ceva urmeaza sa se întâmple. Calatoria tacuta, întâlnirea cu misterele vietii lui ascunse (un oras, drumuri, traversarea marii, o insula parasita) contureaza aceasta imobilitate. Voiajul e o initiere a copiilor în viata adulta. Tatal, un ghid zgârcit în explicatii si istorisiri, se multumeste sa le transmita forta lui; uneori e un parinte iubitor, alteori, le impune disciplina cu încapatânare. Insula fara viata e locul ultim al calatoriei de unde tatal dezgroapa o cutie din pamântul mustind de viermi, secretul vietii si al mortii lui. E un loc potrivit pentru purgatoriu, unde daca nu poti trai, poti în schimb foarte bine sa mori. Tatal îsi elibereaza fiii: înghitit de ape (obsesia apei duce cu gândul tot la Tarkovski), unuia dintre baieti îi ramâne ceasul lui, simbol al timpului care le ramâne sa-l traiasca fara el, iar celuilalt, libertatea si vârsta adulta. Disparitia tatalui va fi definitiva în postfata filmului. El apare în poza pe care Ivan o pastreaza în hambarul casei, dar nu si în cea, desi identica, din masina lui. În generic, din fotografiile de vacanta ale copiilor lipseste imaginea tatalui care apare doar în fotografia veche de când familia era înca unita, din vremea când baietii erau mici. Ne putem întreba daca aceasta calatorie n-a fost o fantasma. Revenirea tatalui ratacitor nu este unica din film. Toate temele din secventa de început a filmului – turnul înalt, apele primejdioase, conflictul între frati, frica de necunoscut si plonjonul înfricosat în viata de adult – duc la o revenire la suprafata, la un echilibru. Totul a început cu frica de vid, golul apoi s-a umplut, tacerea poate de-acum sa tipe. Sa începi cariera cu un asemenea film nu este la îndemâna oricui si poarta fara îndoiala pecetea geniului.