Literatura din Republica Moldova ajunge greu la cititorul din România, as spune „din pacate”! Pentru ca proza si poezia din Moldova ofera iubitorilor de literatura clipe literare splendide, de reala încântare, in stare sa ne scoata din monotonia unor perceptii diluate pentru a ne prezenta câmpiile proaspete ale unor sensibilitati aparte.
Am prezentat în urma cu doua saptamâni excelentul roman Sobolaniada al lui Nicolae Rusu, scriitor din Chisinau, azi voi supune atentiei volumul de poeme Sfesnic în rugaciune al poetului basarabean Traian Vasilcau. O scurta carte de vizita ar arata asa, în propria-i prezentare: „Traian Vasilcau (TRAIANUS) a rasarit la 2 aprilie 1969 în satul Viisoara, raionul Edinet, Basarabia. A absolvit Facultatea de Istorie si Etnopedagogie a Universitatii de Stat „Ion Creanga” din Chisinau. E presedinte al Societatii Culturale „Pasarea Phoenix”, membru al Uniunii Scriitorilor din România si Moldova. Director al proiectelor literare „Dictionarul scriitorilor români contemporani de pretutindeni” si „Antologia poeziei românesti în mileniul III”. A editat 39 de carti la Chisinau, Iasi, Alba Iulia, Arad, Craiova, Timisoara, Bucuresti si Ottawa. Maestru în arta”.
De la început, lectura poemelor lui Traian Vasilcau te transpune într-o stare aflata departe de divertismentul insipid (pacatul multor poeti de terasa de pe la noi), într-o stare de reflexie si smerenie. Unii ar putea-o numi metafizica, poetul îi zice „vecia din cuvânt”. Si asta deoarece poetul însusi se transfigureaza atunci când asterne cuvintele pe hârtie. Unii cred ca prin arta poti rivaliza cu Dumnezeu. Traian Vasilcau se supune cu umilinta si admiratie în fata unui Demiurg atotputernic si unic Creator. Este limpede pentru poet, asa cum este pentru marii gânditori ai lumii, ca nu poti concura cu Demiurgul, nu poti atinge perfectiunea, poti doar admira perfectiunea Lui. Pentru cei care viseaza la glorie si bani, poetul le aminteste: „Doar Nobelul ceresc în veci conteaza/ cum nu e nici un premiu pamântesc… Doar Nobelul ceresc te-avuteste/ si nu-i ca el vreun premiu pamântesc”. Este viziunea unui întelept ajuns la marile mistere, marile adevaruri, acelea scrise si în Ecleziastul. „Misterului sunt slujitor” scrie Traian Vasilcau în Poem cu tara, „Desavârsirii ctitor nu pot fi”.
Si cu toate acestea, un poem desavârsit mi s-a parut simfopoemul Revolverul înflorit. Este alegoria unei capetenii, Vahtang, „care voia sa moara ca un voievod/ si cu veleitati de post-Irod/ Visa cu el si cerul lumii veche/ Sa-l duca în mormântu-i de nerod”. El se semeteste într-atât încât crede ca poate ucide cu pistolul si cerul, în acelasi timp. Pentru asta tinteste spre propriul ochi în care se rasfrângea bolta cereasca. Dar, stupoare: desi omul murise, „O mierla-n zori de zi când se ivise/ La geamul lui, pe loc a-nmarmurit/ Cerul era întreg, el nu-l ucisese,/ Si-n mânurile-i ascunzând misterul/ Când a luat, mirata, revolverul/ Acesta, Doamne, era înflorit”. Poeme splendide, metafore pe masura.
Dupa ce termini de citit volumul lui Traian Vasilcau parca îti vine sa spui, asemenea poetului în Psalm: „Doamne, mult ce mi-i rusine/ c-avui trai de maracine…”. Pierduti în oazele de nimicuri, fara speranta si ideal, cea mai tulburatoare descoperire, capsulata într-o picatura de chihlimbar, sunt poemele lui Traian Vasilcau.
GEORGE CUSNARENCU
Comentarii