Cunoscut în mod traditional sub numele de Otto cel Mare (în germana: Otto der Große), Otto a fost duce al Saxoniei din 936 si împarat al Sfântului Imperiu Roman din 962 pâna la moartea sa în 973.
Ca întâi nascut al lui Henric cel Frumos si al Matildei de Ringelheim, Otto a mostenit ducatul de Saxonia la moartea tatalui sau, în 936. El a continuat opera tatalui sau de unificare a tuturor triburilor germane într-un singur regat si a extins foarte mult puterile regelui în detrimentul aristocratiei.
Dupa ce a pus capat unui scurt razboi civil între ducatele razvratite, Otto i-a învins pe maghiari la Lechfeld în 955, punând astfel capat invaziilor maghiare din Europa de Vest. Victoria i-a adus lui Otto reputatia de salvator al crestinatatii si i-a asigurat stapânirea Germaniei.
Pâna în 961, Otto a cucerit si regatul Italiei. Urmând exemplul încoronarii lui Carol cel Mare ca „împarat al romanilor” în 800, Otto a fost încoronat în 962 de catre papa Ioan al XII-lea, la Roma. Ultimii ani ai lui Otto au fost marcati de conflicte cu papalitatea si de lupte pentru a-si stabiliza dominatia asupra Italiei. Domnind de la Roma, Otto a încercat sa îmbunatateasca relatiile cu Imperiul Bizantin, care se opunea pretentiilor sale imperiale si extinderii domeniilor sale spre sud. Pentru a rezolva acest conflict, printesa bizantina Teofana s-a casatorit cu fiul suveranului german, Otto al II-lea, în aprilie 972. Otto s-a întors în cele din urma în Germania, în august 972 si a murit la Memleben în mai 973, fiind urmat la tron de Otto al II-lea.
Otto a fost descris în mod constant în istoriografie, de-a lungul diferitelor epoci, ca un conducator de succes, cu reputatia de mare comandant militar.
Fara a-i nega caracterul puternic si numeroasele initiative fructuoase, istoricii moderni au laudat si capacitatea împaratului de a crea consens.
Patronajul lui Otto si al succesorilor sai imediati a facilitat asa-numita „Renastere ottoniana” a artelor si arhitecturii.
GABRIEL TUDOR
Comentarii