Cursa spatiala dintre Uniunea Sovietica si Statele Unite a început odata cu dezvoltarea rachetelor, în special a celor care puteau zbura la distante de mii de kilometri pentru a lansa focoase nucleare. În 1959, Uniunea Sovietica a testat prima racheta balistica intercontinentala (ICBM) de succes, R-7, dezvoltata de inginerul Serghei Koroliov.
Aceasta a fost folosita pentru a trimite satelitul Sputnik pe orbita si pe Iuri Gagarin în spatiu. Problema primelor rachete sovietice a fost utilizarea oxigenului lichid ca oxidant pentru combustibil.
Oxigenul lichid necesita refrigerare criogenica si ridica dificultati în ceea ce priveste depozitarea pe termen lung. Pentru a rezolva aceste probleme, conducerea sovietica a initiat dezvoltarea unui nou tip de racheta, R-16, care folosea asa-numitele propulsoare „stocabile”, cu o navigatie îmbunatatita si platforme de lansare mobile mai mici.
Propulsoarele alese pentru aceasta noua racheta erau hipergolice, ceea ce înseamna ca se aprindeau spontan la contact, eliminând necesitatea unor surse de aprindere externe. Atât combustibilul, cât si oxidantul aveau puncte de fierbere ridicate, ceea ce permitea rachetelor sa ramâna alimentate cu combustibil si pregatite pentru lansare pe durate extinse, fara riscul ca oxidantul sau combustibilul sa se evapore si sa necesite reaprovizionare.
Dezavantajul era ca substantele folosite, extrem de corozive si toxice, erau atât de periculoase încât inginerii sovietici le-au numit „veninul diavolului”. Racheta R-16 a fost dezvoltata de Mihail Ianghel, iar în fruntea programului de dezvoltare a rachetelor a fost numit maresalul Mitrofan Nedelin.
Împreuna, cei doi au decis sa lanseze noua racheta în octombrie 1960, în cinstea aniversarii a 43 de ani de la Revolutia bolsevica. Verificarile initiale la rampa de lansare au fost lipsite de incidente, fiind finalizate cu succes pe 23 octombrie.
În aceeasi zi, racheta a fost alimentata cu combustibil pentru lansare. La scurt timp dupa ce procesul de alimentare s-a încheiat, racheta a prezentat o scurgere de combustibil. Cu toate acestea, pregatirile pentru lansare au continuat.
Potrivit unor relatari, au existat cereri de golire a combustibilului si de îndepartare a rachetei de pe rampa de lansare, dar Nedelin le-a respins cu vehementa: „În cazul unui razboi nuclear mai ai timp pentru asemenea lucruri?”.
A doua zi, 24 octombrie, mai multi oficiali guvernamentali de rang înalt sosisera pentru a asista la lansare, iar pentru ei a fost amenajat un stand de vi-zionare la 800 de metri de platforma. În jurul orei 18.45, cu aproximativ 30 de minute înainte de lansarea programata, un tehnician a pus din greseala un comutator pe pozitie operationala.
Propulsoarele s-au autoaprins, iar motoarele au prins viata, în timp ce aproximativ 250 de persoane se aflau înca în jurul rachetei. Instantaneu, flacarile au strapuns rezervorul de combustibil al primei trepte, declansând o explozie enorma.
Multi oameni au fost ucisi pe loc, în timp ce altii, cuprinsi de flacari, au cazut de pe platforma. O camera video care fusese instalata pentru a înregistra lansarea a surprins aceste momente teribile.
Maresalul Nedelin a pierit în incendiu (el se afla la doar 15 metri de racheta când aceasta a explodat), dar proiectantul Mihail Ianghel a supravietuit printr-un noroc uimitor, pentru ca tocmai atunci plecase sa fumeze o tigara, în spatele unui buncar aflat la 200 m distanta.
Cel putin 74 de persoane au murit în acea zi si alte aproximativ 50 au decedat ulterior din cauza ranilor suferite. Detaliile despre dezastru nu au devenit publice decât în 1989, când Uniunea Sovietica a recunoscut evenimentele.
GABRIEL TUDOR
Comentarii