Mare Print de Novogorod si Vladimir (incepand din 1252), Alexandru s-a nascut, daca este sa ne luam dupa scrierile stravechilor cronici rusesti, la 30 mai 1219, la Pereaslavl, ca fiu al cneazului Iaroslav Vsevolodici. Desi era sa cada de multe ori victima incursiunilor intreprinse de hraparetii urmasi ai lui Ginghiz-Han, soarta a vrut ca fiul lui Iaroslav sa scape cu viata. Nu intamplator, el a fost inca din frageda copilarie foarte credincios, petrecandu-si ore in sir in rugaciune si fiind convins ca pronia divina il apara de rau.
Moartea prematura a lui Teodor, fratele mai mare al lui Iaroslav, a facut ca greutatea domniei sa se sprijine pe umerii acestuia din urma, care a devenit Mare Print de Kiev si conducatorul Rusiei. Potrivit uzantelor, lui Alexandru i-a revenit fieful Novgorod si, la nouasprezece ani, in 1239, el s-a casatorit cu fiica unui feudal rus, printul de Polotsk. A fost desigur o uniune dinastica, intrucat tanarului se pare ca nu-i era pe plac domnita, de vreme ce prefera sa-si petreaca timpul alaturi de curtenii sai, in ospete si la vanatoare, deseori infruntand ursii inarmat doar cu o prastie!
Pe cand abia depasise varsta adolescentei, printul a primit misiunea sa apere meleagurile nordice ale Rusiei de agresorii suedezi, lituanieni si germani, care, sub pretextul organizarii unei cruciade impotriva triburilor pagane din zona Balticii, voiau de fapt sa supuna orasele rusesti. Regele Erik al Suediei adunase o mare armata, punand-o sub comanda ginerelui sau, Birger. Dupa ce ostirea suedeza a debarcat la confluenta raurilor Ingria si Neva, Alexandru, desi avea o armata net inferioara numeric, i-a atacat prin surprindere pe invadatori, intr-o zona mlastinoasa, la 15 iulie 1240.
Inclestarea s-a declansat la apusul soarelui, cand suedezii au intrat in bataia sagetilor rusesti, trezindu-se incoltiti de luptatorii iviti din smarcuri. In fruntea razboinicilor sai, Alexandru s-a avantat in lupta, ranindu-l, cu o lovitura de sulita, pe Birger. Rusii au distrus podul peste Neva, taind retragerea suedezilor si astfel lupta s-a transformat intr-un adevarat macel.
Batalia de pe lacul Peipus
Batalia de pe Neva a salvat Rusia de la o invazie de proportii a vrajmasilor de la miazanoapte si i-a adus invingatorului supranumele de "Nevski". Victoria a intarit influenta politica a lui Alexandru, dar i-a inrautatit relatiile cu boierii, care nu vedeau cu ochi buni incercarile indraznetului print de a le rapi privilegiile. Ca urmare a acestui conflict si a intrigilor boieresti, Alexandru a trebuit sa-si paraseasca pamantul stramosesc. Dar marii proprietari de pamanturi aveau sa regrete amarnic purtarea lor nesabuita. Peste doar un an, in primavara lui 1241, temutii cavaleri teutoni au invadat Rusia, pustiind totul in calea lor.
Implorat in genunchi de boierii pocaiti sa se intoarca, viteazul Alexandru a adunat o armata de tarani si in fruntea ei i-a alungat pe dusmani. Confruntarea finala, in care in fata rusilor s-a aflat insusi Marele Maestru al Ordinului Teutonic, Hermann, s-a desfasurat pe gheata lacului Peipus, la 5 aprilie 1242. Rusii i-au atras pe cavaleri in capcana, fiindca, dispunandu-si trupele intr-un lung sir subtire, Alexandru a ascuns privirilor inamicului suprafata inghetata a lacului. Cand sarja cavaleriei grele a lui Hermann a pornit, pedestrasii rusi s-au tras intr-o parte si i-au lasat pe teutoni sa se pravaleasca in apele inghetate.
Scufundandu-se cu tot cu caii inzauati in gheata prea subtire ca sa poata sustine o asemenea greutate, ingamfatii cuceritori au pierit inecati sau strapunsi de rusi care, lipsiti de armuri greoaie, se miscau pe gheata cu usurinta. Floarea cavalerilor germani a inrosit atunci apele lacului si Alexandru Nevski a scris o noua pagina in istoria glorioasa a Maicii Rusia. Intorcandu-se la Novogorod, el a poruncit ca teutonii cazuti prinsi sa fie tarati, in armuri, de cozile cailor soldatilor sai si s-a razbunat pe boierii tradatori, taindu-le capetele. Dar tanarul print nu era iscusit doar la manuirea armelor, ci si a cuvintelor.
Spre a-si asigura pacea la hotarele cu Norvegia, a trimis o solie care, in 1251, a semnat un tratat de amicitie cu regele acestei tari. In acelasi timp, a evitat cu abilitate capcana intinsa de Curia Papala, ce-i cerea ca, in numele credintei crestine, sa nu mai poarte razboi cu suedezii si germanii, inchinatori la Christos, ci sa alunge inapoi in Asia spurcatele lifte ale Hoardei de Aur.
"Soarele Rusiei a apus…"
Nevski a inteles ca o asemenea provocare ar fi adus dezastrul si pustiirea asupra tarii sale, care nu era inca pregatita sa se opuna tatarilor, si ar fi deschis calea catolicizarii Rusiei. Calculul lui s-a dovedit inteligent: continuand sa-si declare supunerea fata de Marele Han, printul isi intarea continuu autoritatea fata de boierii razvratiti si fata de orasele ce se comportau precum un stat in stat.
Spre a-si dovedi supunerea, a acceptat chiar sa mearga la Sarai, capitala Hoardei de Aur, si sa se plece, in genunchi, Hanului, solicitandu-i protectie. Atitudinea sa umila l-a determinat pe atotputernicul conducator mongol sa renunte la atacurile impotriva pamanturilor detinute de Nevski, care astfel, pret de cativa ani, au avut parte de liniste. Alexandru s-a ingrijit ca satele, pustiite de tatari, sa fie repopulate, ca negotul sa infloreasca, a construit numeroase biserici si scoli. Iar cand Novgorodul nu a mai acceptat sa plateasca tribut mongolilor, printul insusi le-a cerut capeteniilor orasului sa o faca, de teama – justificata, de altfel – ca acest gest sfidator putea abate asupra intregii Rusii nesfarsitele hoarde mongole.
Nechibzuitii oraseni au spanzurat solul printului si, in 1259, s-au revoltat impotriva autoritatii sale. Insusi fiul lui Nevski, Vasili, s-a ridicat impotriva parintelui, "care aduce sclavia unor oameni liberi". Printul nu a ezitat sa ia orasul cu asalt, sa-si aresteze fiul si sa-i macelareasca pe rasculati, pentru a da de inteles tuturor ca doar uniti in jurul unui singur conducator rusii pot scutura jugul mongol. Cei din Novogorod au fost obligati sa plateasca tribut Hoardei. Revolta celor din Novgorod a fost urmata, in 1262, de cea a locuitorilor din Vladimir, Souzdal si Rostov.
Intelegand ca represaliile nu vor intarzia, Alexandru a plecat in graba spre Sarai, cu riscul de a-si lasa acolo capul. Dar hanul Berkai, caruia printul i-a vorbit plin de curaj, a acceptat sa-i ierte pe razvratiti, cu conditia ca un palc de oaste rusa sa lupte alaturi de armatele sale. Timp de un an, Alexandru a ramas, ca zalog al bunei credinte a supusilor sai, la Sarai. In tot acest timp, sanatatea lui s-a subrezit si, cu ultimele puteri, l-a implorat pe Han sa-l lase sa moara in tara lui. Viteazul si inteleptul conducator nu va mai apuca insa sa ajunga la Vladimir, murind, la doar patruzeci si patru de ani, intr-o manastire de langa oraselul Gorodet, in noiembrie 1263.
Inainte de a-si da ultima suflare, a renuntat la titlul princiar si la toate onorurile regale ce i se cuveneau si a cerut sa fie ingropat intr-o panza de sac, direct in pamant, ca un calugar. Se spune ca mitropolitul Chiril al Vladimirului a primit aceasta trista veste pe cand termina liturghia. Cu lacrimi in ochi, el s-a adresat credinciosilor, anuntandu-i: "Iubitii mei frati, aflati ca Soarele Rusiei a apus… Printul Alexandru e mort!" Peste trei secole, Alexandru a fost canonizat, din ordinul lui Petru cel Mare si ramasitele sale pamantesti au fost aduse la manastirea ce-i poarta numele, din Sankt-Petersburg.
De-a lungul istoriei, sfantului Alexandru Nevski ii adresau rusii rugaciuni, in perioadele de restriste. Lucru curios, acest obicei s-a perpetuat pana la cel de-al doilea razboi mondial cand, chiar daca tara se afla sub o dictatura ateista, soldatii din transee se rugau astfel: "Prin rugaciunile sfantului Alexandru, sa aiba Domnul Iisus mila de noi. Amin."
Desi s-a opus cu succes invaziilor occidentale, Alexandru Nevski a avut intelepciunea de a intelege ca nu el va fi eliberatorul rusilor de sub jugul mongol. Intreaga viata si-a dedicat-o intaririi Rusiei si diminuarii puterii boierilor. De aceea, el poate fi considerat un veritabil unificator al Rusiei, omul care a pus temeliile uriasului stat de mai tarziu si care a lasat cu limba de moarte urmasilor sai porunca de a scutura jugul mongol. Peste mai bine de un secol, cneazul Dmitri Donskoi va putea sa ridice sabia impotriva tatarilor, declansand indelungata lupta cu acesti cuceritori, care tinusera in sclavie poporul rus. Si abia de atunci viteazul Alexandru isi putea dormi in liniste somnul de veci, stiind ca umilinta si sacrificiul sau nu fusesera in zadar…
GABRIEL TUDOR
Comentarii