Poate ca nici o alta personalitate istorica nu a influentat mai mult evolutia omenirii decat Alexandru cel Mare, viteazul la a carui faima vor tanji ulterior toti marii cuceritori, de la Cezar la Napoleon. Gloria ce ii revine este cu atat mai mare cu cat el a realizat uimitoarele sale fapte in doar cativa ani, murind in floarea tineretii, din cauze nici astazi elucidate pe deplin.
Eternul Alexandru
Dar cine a fost cu adevarat Alexandru? Sa fi fost oare eroul impatimit sa dobandeasca gloria lui Achille, cel ce nu-si ataca noaptea dusmanii, spunand cu mandrie ca „nu fura biruinta”? Sau un tiran ce vedea in jur numai comploturi, motiv pentru care i-a eliminat pe multi dintre generalii sai, cum va face peste veacuri Stalin?
Istoricii antici au fost aproape unanimi in a-l recunoaste pe Alexandru drept „cel mai viteaz dintre viteji”, un geniu militar cum altul nu mai fusese, care a reusit, in fruntea a doar 50.000 de soldati, sa strabata, intr-un deceniu, trei continente, supunand zeci de milioane de oameni. La moartea lui, survenita cand regele nu implinise inca 33 de ani, imperiul intemeiat de Alexandru se intindea de la Balcani la Himalaya. Dar, in ciuda dorintei sale avide de putere si glorie, anticii l-au privit pe Alexandru ca pe un erou ideal, posedat de ceea ce grecii numesc „pothos”, dorul de absolut. Cand filosoful Anaxarchos i-a vorbit despre nenumaratele lumi ce exista in Univers, se spune ca tanarul suveran ar fi izbucnit in lacrimi: „Sunt atat de multe lumi si eu n-am cucerit nici macar una.” Acest „pothos” si geniul sau de strateg ii vor fauri o figura de erou romantic.
Abia mai tarziu, autori precum Sfantul Augustin sau Dante il vor prezenta ca pe un asasin. Aceste tendinte se vor pastra de-a lungul secolelor si, desi despre Alexandru s-au scris peste 2000 de carti si articole, nimeni nu stie inca ce a dorit acesta cu adevarat. Unii au continuat sa-l admire, privindu-l ca pe un erou civilizator, dornic sa realizeze o fuziune durabila intre Est si Vest, altii l-au condamnat, considerandu-l un megaloman crud si labil psihic, un Hitler al antichitatii, caruia putin ii pasa de relatiile interumane, in schimb era ahtiat sa puna stapanire pe un teritoriu cat mai vast. In fine, exista o a treia categorie de autori care, desi nu contesta faptul ca el a adus pentru prima data in Occident notiunile civilizatiilor orientale, a folosit metode de-a dreptul barbare, dupa standardele actuale. Poate ca istoricii sunt atat de divizati intrucat insusi Alexandru pare divizat de porniri opuse, trecand brusc de la manie oarba la acte de generozitate uimitoare.
Curajul nebun al Macedoneanului
In privinta talentului sau de comandant nu exista dubii: istoricul britanic Lane Fox se exprima plastic, in acest sens: „Ar fi facut una cu pamantul cea mai puternica legiune romana care i-ar fi stat inainte. Cezar ar fi fugit cat de repede l-ar fi purtat calul din calea acestui tanar, mai nebun, in vitejia lui, decat Achille, iar Napoleon, care a avut sansa sa lupte numai cu lideri lipsiti de talent militar, nici n-ar fi indraznit sa-l infrunte.” Nimeni nu poate nega bravura lui incredibila, caci Alexandru isi conducea mereu oastea in lupta, drept pentru care incasa loviturile aidoma oricarui alt soldat. Ranit in nenumarate randuri de sageti, lanci, sabii sau pumnale, el avea trupul acoperit de cicatrice dar niciodata nu dadea inapoi. La asediul fortaretei Multan (aflata pe teritoriul actual al Pakistanului), Alexandru si-a condus soldatii pe scarile de asalt, si, ajuns sus, pe ziduri, s-a trezit singur inaintea aparatorilor cetatii. In loc sa se intoarca, a sarit direct in mijlocul lor, batandu-se ca un leu, pana cand soldatii sai i s-au alaturat. Primind, in toiul luptei, o sageata in piept, a continuat sa lupte si, dupa ce chirurgul sau i-a extras varful sagetii, cu un cutit, s-a intors in batalie!
Sexul il facea sa se simta muritor
Atras in egala masura de stiinta si de cultura, gratie dascalului sau, Aristotel, Alexandru a fost o fire religioasa. De altfel, el era convins de realitatea spuselor mamei sale, Olympia, ce-i povestise ca tatal lui nu fusese regele Filip al Macedoniei, ci insusi Zeus-Amon, care venise in iatacul ei, transformat in sarpe. Toata viata, Alexandru va crede despre sine ca este fiu de zeu si se va comporta in consecinta cu oamenii din jurul sau, privindu-i pe toti drept fiinte inferioare. In privinta vietii sale sentimentale, opiniile sunt de asemenea impartite. Majoritatea istoricilor considera ca Alexandru a fost bisexual, bucurandu-se in egala masura de farmecele femeilor si barbatilor. Se stie cu certitudine ca a avut cel putin doi amanti – prietenul din copilarie, Hefaistion, si eunucul persan Bagoas –, dar si numeroase sotii, dintre care cea mai iubita era una de neam sogdian, Roxana, ce i-a daruit chiar un fiu. Totusi, el nu punea pret pe sexualitate, considerand-o chiar un lucru degradant: „Sexul si somnul sunt singurele lucruri care ma fac sa ma simt muritor”, se spune ca ar fi remarcat el, candva.
Asa sfarsesc tiranii?
Cei care afirma despre Alexandru ca ar fi fost un tiran, un psihopat dornic de sange, isi bazeaza convingerile pe comportamentul manifestat de tanarul rege inca de la inceputul domniei. La 20 de ani, el urca pe tronul lui Filip si ucide imediat toti potentialii rivali sau rudele care ar fi putut aspira la putere. Orasele ce nu i se supun sunt trecute prin foc si sabie. Teba, de pilda, este cucerita si rasa de pe fata pamantului, in vreme ce 30.000 de locuitori sunt masacrati sau vanduti ca sclavi. Singura cladire care ramane in picioare este casa poetului Pindar, mult admirat de Alexandru. Acestor metode groaznice de „pacificare” el le va ramane fidel toata viata, macelarind fara mila populatii intregi. Istoricul Brian Bosworth compara campania indiana a lui Alexandru cu genocidul organizat de Cortez impotriva aztecilor. Ajuns conducator al uriasului imperiu persan, va porni o actiune de epurare a tuturor celor care se opuneau planurilor sale megalomanice. Executa sase guvernatori de provincii si chiar pe unii dintre cei mai valorosi generali ai lui Filip, acuzandu-i de imaginare comploturi. Pe masura ce puterea lui creste, capacitatea de intelegere se diminueaza, Alexandru transformandu-se intr-un paranoic. Istoricii sunt de acord ca, daca ar mai fi trait inca zece sau douazeci de ani, s-ar fi transformat din „cel mai viteaz” in „cel mai odios” conducator antic. Dar moartea il rapune pe 10 iunie 323 i.Chr., dupa ce, cu cateva zile inainte, organizase un monstruos concurs de baut vin, alaturi de prietenii lui. Versiunea oficiala a fost ca a murit de malarie, dar exista voci ce sustin ca ar fi fost asasinat, prin otrava turnata in vin, de catre unii dintre generalii sai, cazuti in dizgratie, si ca insusi Aristotel ar fi fost implicat in aceasta crima. O ipoteza de ultima ora sustine ca de fapt medicii l-ar fi ucis fara sa vrea pe Alexandru, dandu-i sa bea un preparat pe baza de spanz (planta foarte toxica) drept antidot la cantitatea mare de alcool consumata.
Care a fost, in concluzie, sensul acestei vieti scurte si traite la intensitate maxima? Ar fi greu, daca nu imposibil de spus. Poate ca Alexandru nu a dorit altceva decat sa depaseasca gloria lui Filip, cucerind Asia. Ori poate ca, asa cum regizorul Oliver Stone o spune, prin gura personajului Ptolemeu, in recenta superproductie „Alexander”, macedoneanul se afla sub puterea magica a blestemului de a cauta absolutul, dar de a nu-l putea atinge niciodata…
Autor: GABRIEL TUDOR
Comentarii