Abia iesita din noaptea de cosmar a nazismului, omenirea intra intr-o alta perioada „neagra” – cea a razboiului rece. Cei ce fusesera, pana la caderea lui Hitler, aliati, asi aminteau acum brusc ca sistemele lor sociale si ideologice sunt total opuse si incepeau un conflict in care din fericire nu s-a tras nici un foc de arma (sau mai curind nu s-a lansat nici o bomba atomica) dar care avea sa marcheze in mod negativ destinele lumii, pentru aproape cinci decenii. Ambele tabere au luptat cu toate fortele si prin toate mijloacele spre a-i da adversarului lovitura de gratie. Iar daca sovieticii l-au avut, drept corifeu in aceasta lupta, pe maleficul Beria, americanii au raspuns cu o figura pe masura: Joseph McCarthy.
Comunistii, un cal de bataie ideal
Personajul care avea sa-si amprumute numele oricarei „vanatori de vrajitoare”, purtate de vreun guvern spre a-si pedepsi adversarii politici, s-a nascut pe 15 noiembrie 1908, in familia unui fermier din orasul Grand Chute, Wisconsin. Fire isteata si ambitioasa, Joe, cum i se spunea pe atunci, s-a dovedit un scolar excelent si in 1935 va absolvi Dreptul, la Universitatea Marquette din Milwaukee, fiind admis in acelasi an in barou. Un an mai tarziu va face prima tentativa de a intra in politica, esuata insa, incercand sa devina procuror districtual din partea democratilor. In 1942, la putin dupa intrarea Statelor Unite in razboi, va fi inrolat, ca locotenent, in Corpul puscasilor marini, participand la cateva misiuni in Pacificul de Sud. Pricepand ca republicanii sunt mai apropiati conceptiilor sale conservatoare, a trecut in tabara lor si in 1946 a reusit sa fie ales in Congres. In primul sau mandat ca senator nu s-a remarcat prin nimic, desi a facut tot posibilul sa atraga atentia superiorilor de partid si a opiniei publice, tinand un mare numar de discursuri. El si-a gasit insa calul de bataie cu prilejul unui discurs tinut pe 9 februarie 1950, in West Virginia. „Am in mana o lista cu 205 de indivizi care fie au carnet de partid, fie sunt simpatizanti ai Partidului Comunist si care detin functii importante an stat”, a declarat el, atragand dintr-o data atentia presei. Vorbele sale au avut efectului unui „bulgare de zapada”, devenit, peste noapte, avalansa. Natiunea, ingrozita de agresivitatea sovieticilor, l-a crezut pe cuvant si a devenit socata sa afle ca de fapt, este condusa, in mai mica sau mai mare masura, de comunisti…
Poporul american musca momeala
De fapt, acuzatiile lui McCarthy erau baloane de sapun. Lista de care dispunea se refera la simple banuieli de simpatii comuniste si cei inscrisi pe ea se faceau mai degraba vinovati de vicii mai „umane”, precum alcoolismul sau incompetenta. O comisie de ancheta, Comitetul Tydings, a fost insarcinata de Senat sa verifice acuzatiile. Bineinteles ca nu s-a gasit nimic adevarat in ele. Oricare altcineva ar fi tacut. Nu si un demagog precum McCarthy. Ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, el a continuat sa tina discursuri in care avertiza asupra pericolului ca tara sa incapa pe mainile comunismului si a posibilitatii ca un „Stalin american” sa se fi nascut deja. De ce totusi republicanii l-au lasat sa vorbeasca pe acest guraliv inchizitor modern? Pentru ca spusele sale erau exact ceea ce voia sa auda publicul, dornic sa gaseasca tapi ispasitori si sa-i vaneze pe cei ce visau sa conduca tara dintr-un Soviet Suprem, instalat la Washington; pe de alta parte, documentele declasificate dupa anii ’90 arata ca cel putin doi dintre politicienii acuzati de McCarthy, Mary Jane Keeney si consilierul special al presedintelui Roosevelt, Lauchlin Currie, erau agenti sovietici! Cu alte cuvinte, McCarthy era omul potrivit intr-o situatie potrivita; spaima de moarte a americanilor fata de comunism trebuia intretinuta si exploatata. Iar rezultatele se vor vedea la alegerile din 1953, care au fost un triumf pentru republicani. McCarthy suradea, multumit: poporul american muscase momeala.
Presedintele Einsenhower, scos din pepeni!
Ca rasplata pentru contributia avuta la victorie, prin politica lui de „aratare a pisicii”, senatorul a fost numit presedinte al Comitetului de Investigatii al Senatului. Nici nu se putea un post mai potrivit pentru a satisface foamea de popularizare si setea de victime a lui McCarthy. Mai intai, el a investigat activitatile postului de radio Vocea Americii, determinand retragerea din sediile acestuia de peste Atlantic a ceea ce el considera a fi literatura „pro-comunista”. Multe carti valoroase, care nu aveau nici cea mai mica legatura cu ideologia lui Lenin, au fost distruse. Dar McCarthy a continuat sa faca acuzatii privind influenta comunista in cadrul guvernului, uitand poate ca era vorba acum de un guvern republican! Faptul l-a enervat peste masura pe presedintele Eisenhower care, intelegand ca nu e momentul sa-l infrunte direct pe fanaticul sau coleg de partid, data fiind popularitatea acestuia, a facut tot posibilul sa-l elimine, actionand din umbra. Moartea lui Stalin si perioada de „dezghet” ce se anunta, in politica URSS, nu l-au determinat pe McCarthy sa-si diminueze „vigilenta”. In toamna lui 1953, comitetul condus de el a inceput sa ia la bani marunti cadrele armatei americane, aruncand acuzatii nefondate si apeland adesea la jigniri. La inceputul anului 1954, mai multi generali l-au acuzat ca a dus o campanie nedreapta ampotriva generalului Ralph Zwicker, doar pentru ca locul acestuia sa fie luat de un bun amic al colegului sau de Comitet, Roy Cohn, colonelul David Schine.
„Domnule, nu mai ai chiar nici un pic de decenta?”
Scandalul declansat i-a facut pe mai multi membri marcanti ai Comitetului – inclusiv Robert F. Kennedy, fratele viitorului presedinte – sa demisioneze, dezgustati de atitudinile lui McCarthy si Cohn. Pentru ca deja McCarthy si ciracii sai se comportau ca niste veritabili procurori NKVD: alegeau martorii agreati, ai supuneau pe ceilalti unor torturi psihice ingrozitoare, adesea ai santajau, pentru a da declaratiile dorite de ei. Desi a ramas in istorie pentru investigatiile sale privind pretinsele activitati comuniste, McCarthy a vizat si alte grupari „inacceptabile social”. Printre acestea, homosexualii – el a alcatuit un raport intitulat „Angajarea homosexualilor si a altor perversi sexual in guvernul american”. Ceea ce i-a adus caderea, in cele din urma, a fost aceeasi presa care-l ridicase in slavi drept „cruciatul contra comunismului”.
Atitudinea sa dictatoriala, aproape paranoica, acuzatiile adesea absurde, i-au indepartat pe multi americani, care au inceput sa se intrebe daca nu cumva „conspiratiile comuniste” pe care McCarthy le vedea peste tot exista doar in mintea lui. Procesul cu generalii de armata a marcat caderea lui totala iar intrebarea avocatului militarilor acuzati, Joseph Welch, adresata senatorului: „Domnule, nu mai ai chiar nici un pic de decenta?” a constituit lovitura de gratie pentru „Marele Inchizitor” cum deja al numeau, in deradere, ziarele. Procesul s-a incheiat cu respingerea ca nefondate a acuzatiilor aduse de McCarthy si Senatul, satul de pata neagra pe care „Dirty Joe” o reprezenta, pentru reputatia sa, i-a dat un vot de blam, ceea ce a insemnat practic sfarsitul carierei de politician a acestuia. Insa McCarthy n-a apucat sa-si planga prea mult de mila. Pasiunea lui pentru bauturi spirtoase, manifestata inca din tinerete, s-a transformat in alcoolism cronic, din cauza furiei si depresiei care l-au cuprins, dupa tragerea lui pe linie moarta. Problemele s-au accentuat si ambolnavirea de hepatita acuta, la inceputul anului 1957, a fost fatala pentru ficatul sau, distrus deja de alcool. McCarthy va muri, la doar 48 de ani, insotit si pe ultimul drum de blestemele miilor de oameni carora le distrusese vietile…
GABRIEL TUDOR
Comentarii