Pe 2 decembrie 1943, armata germana a lansat un atac-surpriza asupra portului Bari, detinut de Aliati in Italia, scufundand 20 de nave si ucigand peste 1.000 de militari americani si britanici si sute de civili. Printre vasele scufundate s-a numarat USS John Harvey, o nava americana care transporta o incarcatura secreta de bombe cu gaz mustar.
Atacul mortal, care a ajuns sa fie supranumit „Micul Pearl Harbor”, a eliberat un nor toxic de vapori de mustar cu sulf deasupra orasului si mustar lichid in apa. Incidentul a dus, pe de alta parte, la descoperirea intamplatoare de catre un medic militar american a unui nou tratament pentru cancer.
Gazul mustar fusese folosit pe scara larga de germani in timpul Primului Razboi Mondial. Era o arma de temut care provoca edeme si ulceratii grave ale pielii, orbire, sufocare si varsaturi, apoi adesea, dupa saptamani de chin, decesul.
Desi utilizarea acestui gaz si a altor arme chimice in razboi fusese interzisa inca din 1925, prin Protocolul de la Geneva, in august 1943 presedintele american Roosevelt a aprobat expedierea de munitii chimice care contineau gaz mustar catre teatrul de razboi mediteranean.
Doua mii de bombe cu gaz mustar au fost incarcate pe USS John Harvey, iar nava, comandata de capitanul Elwin F. Knowles, a acostat in portul Bari. Efectele asupra militarilor Aliati din port au fost groaznice: a doua zi dimineata, asistentele de la spitalele locale au fost surprinse sa gaseasca saloanele pline de pacienti arsi, orbiti temporar.
Medicii suspectau o forma de iritant chimic, dar brusc, pacienti care se aflau intr-o stare relativ buna au inceput sa moara. La inceput s-a suspectat ca germanii ar fi aruncat bombe chimice, iar Comandamentul Fortelor Aliate din Alger l-a trimis la locul dezastrului pe locotenent-colonelul Stewart Francis Alexander, un tanar ofiter specializat in razboiul chimic.
Acesta a recunoscut simptomele ca fiind rezultatul otravirii cu gaz mustar si a descoperit ce se intamplase. Dar superiorii sai i-au interzis sa discute despre acest lucru, decesele fiind atribuite „arsurilor provocate de actiunile inamice”.
In total, au existat 628 de victime cunoscute, inclusiv 86 de decese, dar in mijlocul dezastrului, Alexander a facut o descoperire interesanta.
Studiind mostre de tesuturi ale victimelor, a descoperit ca gazul mustar ucidea celulele albe din sange. Printre altele, acestea sunt capabile sa se divida rapid, ceea ce l-a determinat pe Alexander sa se intrebe daca nu cumva gazul mustar ar putea fi util si in uciderea celulelor canceroase care se divid rapid.
El nu a fost singurul care si-a pus aceasta intrebare: inca de la intrarea Statelor Unite in cel de-al Doilea Razboi Mondial, Biroul de Cercetare si Dezvoltare Stiintifica initiase cercetari asupra gazului mustar si insarcinase doua institutii – Universitatea Yale si Universitatea din Chicago – sa faca studii suplimentare.
In 1942, Louis Goodman si Alfred Gilman de la Universitatea Yale au intreprins primul test clinic pe pacienti umani care sufereau de limfoame in stadii avansate. Imbunatatirea starii acestora, desi temporara, a fost remarcabila. Universitatea din Chicago a efectuat studii clinice similare folosind un agent diferit.
Odata ce razboiul a luat sfarsit, lucrarile au fost publicate, iar experientele dobandite atat in urma cercetarii stiintifice, cat si a dezastrului de la Bari i-au determinat pe cercetatori sa caute alte substante care ar fi putut avea efecte similare impotriva cancerului.
In cele din urma, a fost dezvoltat primul medicament pentru chimioterapie, numit Clormetina, iar ulterior alte medicamente pentru tratarea cancerului, denumite citostatice – mai putin toxice si cu efecte mai bine tintite.
GABRIEL TUDOR
Comentarii