Populatia tarahumara, din Sierra Madre Occidentale, la vest de Chihuahua, Mexic, are reputatia de cea mai rapida de pe planeta. La fel cum piticii din basme au un sat al lor în mijlocul padurii, cu case din ciuperci, acesti oameni au o mica tara întinsa între platouri înalte de pâna la 2.000 de metri si canioane adânci. Numele le-a fost dat de primii misionari, fiind de fapt o deformare a cuvântului raramuri, care în limba lor înseamna „picioarele care alearga”.
Puterea de neînvins a decentei
De peste cinci veacuri, tarahumara rezista civilizatiei de tip occidental, poate si pentru ca ultima data când s-au deschis strainilor acestia i-au supus cu brutalitate, apoi le-au înaltat capetele în sulite, la trei metri, spre cer. Izolati de lume printre nori, ei apartin unei civilizatii lente în care guverneaza discretia, timiditatea institutionalizata, dar si o strategie a fugii. Nu de putine ori, ei le-au raspuns agresorilor efectiv punându-si picioarele la treaba. Alergau atât de rapid, readunându-se apoi în alt loc, încât nimeni dintre urmaritori nu se puteau apropia de ei. De atunci, traiesc izolati în lumea lor de piatra si vazduh, departe de banditii si dezaxatii Americii, de mistici si jaguari sângerosi, de razboinici ai altor populatii si narcotraficanti feroce. Poate si de aceea li se spune „tribul-fantoma”.
Vivacitate si miracol nepamântean
Modestii tarahumara sunt fascinanti. Putin câte putin, ei au rezolvat probleme umane pe care multi le considera imposibil de eradicat – de la stergerea din constiinta colectiva a ceea ce înseamna ura, pâna la bolile cardiovasculare si efectele gazelor cu efect de sera. Ei nu stiu nici ce e crima ori razboiul, hotia si obezitatea, pedofilia si hipertensiunea, coruptia, diabetul, depresia… Adica nimic din ceea ce astazi reprezinta repere dramatice ale societatii moderne considerate avansata. Cum se explica un asemenea miracol parca nepamântean? Închipuiti-va ca barbatii de 50 de ani alearga mai rapid decât adolescentii, iar cei de 80 de ani înca ar face fata cu brio unui maraton, si veti întelege!
S-ar crede ca astfel sunt obligati la un mod de viata extrem de disciplinat si auster, dar nu e deloc asa. Acesti oameni nu sunt nici asceti, nici vegetarieni, nici calugari, în schimb poarta în ei o bucurie a vietii si un optimism supraumane. Totodata, sunt capabili sa bea fara sa clipeasca redutabila „lechuguilla” (un fel de tequilla din cactus si venin de sarpe), iar o data pe saptamâna se aduna si beau tesgüino (bere de porumb) pâna la limita „plinului”, dupa care se întrec în curse pe jos pe cararile montane, timp de doua zile. Aceste petreceri colective sunt, de fapt, un fel de supapa pentru evacuarea emotiilor explozive, resentimentelor, a oricaror trairi negative, lasând loc cu generozitate pentru tot ce poate fi luminos în fiinta umana. Poate ca nu e o întâmplare ca nu de putine ori, atunci când în comunitate se nasc copii cu tatal neidentificat, acestia primesc numele curcubeului…
* * *
În rândurile populatiei tarahumara exista barbati care, la deplasarile în zone montane pe distante lungi, nu pot fi întrecuti nici macar de cai. Pentru acestia, problemele de sanatate si necazurile de tot felul, caracteristicile omului contemporan, sunt inexistente. Sa fie oare, aici, un secret? Poate: ei traiesc aproape la fel ca omul cavernelor si umbla permanent desculti sau, cel mult, încaltati cu sandale subtiri de piele. Si sunt cu-adevarat fericiti.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii