De la statuile Antichitatii si pâna spre finele Renasterii, a fost de neconceput un nud care sa nu apartina unei divinitati. Abia dupa secolul XVII splendoarea feminina în arta putea apartine si unei muritoare – de obicei sotia sau iubita pictorului –, despuiata de orice prejudecati. Si de vesminte… Muza incontestabila pentru erotismul gingas al clasicilor si pentru cel ostentativ al modernistilor, Venus a fost inspiratoarea uneia dintre cele mai înflacarate legende ale pacatului dedicat placerilor carnale. Este vorba despre mult-invidiatul Tannhäuser si a sa lume a lui Venus (numita Venusberg), ascunsa în strafundurile muntilor legendari ai Germaniei.
Demonstrând ca Evul Mediu nu permitea o Venus expusa tuturor, trubadurul si cavalerul Tannhäuser traieste în paradisul femeilor venusiene, apoi se duce la Roma si cere iertare papei Urban al IV-lea. Povestea spune ca papa ar fi replicat: „Vei fi iertat când va înverzi sceptrul meu de lemn”. Eroul a plecat mâhnit. Dupa trei zile a înflorit bastonul papal, dar Tannhäuser nu a mai fost de gasit. Se retrasese pentru restul vietii în Venusberg, tara unde Venus si însotitoarele ei se lasa adorate de pacatosii muritori.
În putine reprezentari ale barocului, Venus este singura în intimitate. Cel mai adesea o însoteste Cupidon – cum ar fi la Alessandro Allori (1535-1607), iar unii dintre marii maestri au cautat sa o înconjoare cu alte personaje mitologice, femei si barbati. În astfel de împrejurari, pictorii s-au straduit sa faca o diferenta semnificativa între frumusetea lui Venus si cea a altor prezente feminine – cum a facut Rubens când a asociat-o cu Ceres. Pentru alti artisti, Venus trebuia sa fie prezentata într-o pozitie de maxima senzualitate, care sa o transforme într-o femeie fatala. O astfel de scena întâlnim la Sebastiano Ricci (1659-1734), la care Satyrul tânjeste fara scrupule dupa dragoste.
Exista si arhetipul numit „Venus de la tara”. Doi pictori ai acestei idei au fost Boris Kustodiev (1878-1927) si germanul Sepp Hilz (1906-1967), care i-a vândut doua tablouri si lui Hilter. La Kustodiev, tarancuta-Venus este trupesa, vesela, abia iesita din covata. La Hilz, provinciala Venus are un trup mai rafinat si este melancolica, iar singurul vesmânt este soseta de lâna. Este o Venus îngândurata pentru ca nu si-a gasit înca ursitul, spre deosebire de Venus a lui Kustodiev, care este vesela si plina de vioiciune de parca o curteaza tot satul si ea îi tine pe toti pe jar… Privind-o pe aceasta zeita usor somnoroasa si indiferenta la lumea din jur, ai putea crede ca nu e o fata de maritat, ci una de pus în icoana.
PAUL IOAN
Comentarii