Ceaiul – ne referim, fireste, la plantele din care se prepara – la câteva milenii dupa descoperirea sa in China, s-a diversificat si s-a raspândit in intreaga lume, fiind agreat pentru aromele sale, pentru efectul revigorant si pentru virtutile sale terapeutice. Sa facem o incursiune la originile sale, in miezul unor legende si al celor mai vechi descoperiri ale unor plante fosilizate.
Prima atestare scrisa, de un functionar chinez, legata de consumul de ceai din China dateaza din anul 59 i.Hr. când la putere se afla dinastia Han, dar cele mai vechi ramasite de ceai decoperite parvin din timpul dinastiei Song (960-1279 d.Hr). O descoperire recenta devanseaza vechimea consumului de ceai. O echipa de arheologi chinezi a descoperit ceai fosilizat in mausoleul Han Yangling din Xian (in vestul Chinei) construit de imparatul Jingdi Liu Qi, cel de-al patrulea al dinastiei Han, care a trait intre anii 188 si 141 i.Hr.
A fost o personalitate marcanta in istoria timpurie a Chinei, un imparat iluminat, cu tendinte liberale, care a incercat sa ridice nivelul de trai al poporului sau, sa reduca poverile fiscale, numarul de pedepse si sa submineze puterea inaltilor demnitari si a celor bogati si influenti. A fost si un mare consumator de ceai, de cea mai buna calitate, preparat doar din muguri. Printre fragmentele de care, arme si obiecte din ceramica, in special vase si figurine, se afla o cutie din lemn cu muguri si frunze descompuse ale unor plante cu o vechime de peste 2100 de ani.
S-a presupus ca este vorba de ceai, supozitie confirmata in urma analizelor care au pus in evidenta prezenta cafeinei si a teinei. Arheologii au comparat ramasitele de ceai cu cele descoperite in cimitire din platoul tibetan, de provenienta chineza. Tibetanii il preparau prin infuzia frunzelor si a mugurilor de ceai impreuna cu faina de orz prajit, ghimbir si sare, care a devenit o bautura traditionala. Pâna acum s-a stiut ca ceaiul a inceput sa fie comercializat intr-o perioada cuprinsa intre anii 625 si 680. Noile descoperiri atesta faptul ca ceaiul a facut obiectul comertului cu aproximativ 400 de ani mai devreme. Caravanele transportau sacii cu ceai si produse textile spre Asia Centrala si spre platoul tibetan pe o ruta care deriva din Drumul Matasii, trecând prin Tibetul de vest.
Pe tema ceaiului au aparut o serie de povestiri si legende. Se spune, de pilda, ca imparatul Shennong, cuprins de febra unei gripe, a descoperit ceaiul in timp ce sorbea apa fierbinte la umbra unui arbust din care s-au scuturat, in bataia vântului, frunze, câteva dintre ele cazând in bolul cu apa care si-a schimbat instantaneu culoarea. A continuat sa bea si dupa câteva inghitituri a constatat ca bautura avea un gust deosebit de placut si efecte revigorante. A dat mai apoi porunca sa fie plantati astfel de arbusti in gradina palatului sau din frunzele carora a fost preparat ceai, consumat zilnic atât de el cât si de anturajul sau.
Intr-o alta legenda se spune ca in vremea dinastiei Tang aparitia ceaiului este atribuita lui Bodhidharma, fondatorul scolii budiste Zen. Acesta, dupa ce a meditat timp de 9 ani in fata unui zid, a cazut intr-un somn adânc. In semn de revolta fata de slabiciunea de care a dat dovada, si-a taiat pleoapele care au prins radacini in pamânt din care s-au inaltat tufe purtatoare de frunze „miraculoase”.
DORIN MARAN
Comentarii