Vanatoarea de mamuti nu se improvizeaza. (Ne aflam in „prezentul" preistoric.) E nevoie de o lunga ucenicie, inca din copilarie, pentru a invata cum sa vii de hac unui colos. Sa-i cunosti obiceiurile. Punctele slabe. Sa apreciezi cat mai bine unghiurile de atac. Sa te apropii de el cu prudenta. Pentru a sterge mirosul propriului corp, vanatorii isi acopereau torsul cu fecale de mamut.
Isi luau avant si, cu toata puterea, aruncau sulita in zona aflata intre picioare si pantece. Loviturile il fac pe animal sa urle de furie si durere. Va incerca sa smulga sulitele cu trompa in timp ce trupul sau se goleste de sange. Vanatorii primesc ajutoarele din umbra, ascunse in ierburile inalte. Alte si alte sulite se vor infige cu putere in trupul ranit al animalului care se va prabusi si, incetul cu incetul, se va stinge. Un monstru de doua tone, la dispozitia tribului din paleoliticul superior.
Intr-un trib, care nu depasea 30 de indivizi, doar cinci sau sase barbati erau capabili sa vaneze animale mari. Avand in vedere faptul ca mamutii umblau in turme, e lesne de inchipuit cat de periculoasa era vanatoarea. Pentru a forma echipe cu cat mai multi vanatori, triburile s-au reunit la un moment dat, imbogatind pe aceasta cale patrimoniul genetic, evitand consangvinitatea. Nu intotdeauna lucrurile decurgeau asa.
Omul preistoric incerca sa riste cat mai putin vanand si de multe ori se multumea sa taie un biftec dintr-un animal recent decedat de boala sau batranete. Putine marturii de vanatoare exista. Cum ar fi, de pilda, cea din situl Lugovskoye din Siberia, pusa in evidenta in 2002: o vertebra de mamut strapunsa de un varf de silex (sau os) al unei sulite, care a lasat o gaura de 2,5 cm in diametru, in care a fost plantat un ciob de cuartita. Sa fi fost un mamut in plina forta care ar fi pus in primejdie viata vanatorilor? Sau un exemplar batran si bolnav care agoniza prabusit intr-o mlastina? Parerile sunt impartite… Printre animalele de talie mare vanate de stramosii nostri se numara si elefantul din Africa de Sud, o ruda a mamutului, la fel de impozanta.
Vanatoarea de pachiderme a fost insa ocazionala atat in Africa cat si in Eurasia Centrala in perioada paleolitica. In unele situri din Ucraina, au fost descoperite mii de carcase de bizoni si de cai. Nu insa si de mamuti. Omul preistoric evita in general colosii pentru a nu-si risca viata, optand pentru adversari mai putin redutabili. Descoperirea in subsolul sitului Mezhyrich a patru colibe pline cu sute de oseminte de mamut asamblate si cu 137 de cranii, ar putea constitui o derogare importanta de la „regula", demonstrand faptul ca stramosii nostrii erau capabili sa masacreze turme de elefanti. Ei bine, lucrurile nu stau asa. S-a constatat ca animalele erau moarte cu mult timp inainte ca omul sa puna mana pe ramasitele lor.
Mamutii nu erau folositi doar pentru hrana. De pilda, oasele acoperite cu grasime serveau drept combustibil; din tibii si femururi se confectionau spatule, carlige, piepteni si alte accesorii. Pielea, intestinele, coada isi gaseau deopotriva o serie de utilitati. Nu era uitata nici arta: sculpturile din fildes care luau cel mai adesea forma femeii (sculpturi denumite generic Venus). Un animal atat de important incat preistoricii vorbesc de o „civilizatie a mamutului". Ce vroia sa exprime omul paleoliticului superior prin aceste sculpturi? Erau un simbol, o expresie a unei vieti spirituale despre care nu se stie nimic? Intrebari incitante ale caror raspunsuri raman, din pacate, izolate in bezna unui trecut foarte indepartat, deloc generos in marturii.
DORIN MARAN
Comentarii