Între femeia care se scalda si apa este o legatura esential-cosmica, descoperita de chinezi prin asocierea principiilor yin (ea)-yang (el). Dar unii dintre marii pictori europeni sunt cei care au imortalizat „poezia femeii care se îmbaiaza"… Este una din ideile filosofului francez Gaston Bachelard (1884-1962), atunci cand interpreteaza în eseurile sale panze de Renoir si Cézanne. Si, folosindu-se de o celebra sintagma biblica, mai aflam ca „La început a fost cuvantul… cuvantul care se face apa".
Femeia vorbeste despre sine în modul cel mai elocvent atunci cand îsi învinge timiditatea în fata si în bratele apei. Dar aceasta asociere a puritatii si senzualitatii a fost descoperita mult mai devreme; cautam în frescele Pompeiului si o gasim, apoi, dupa o îndelungata pauza în care arta vizuala s-a dedicat aproape integral sacrului în dauna mitologiei, regasim motivul „femeii la (dupa) baie" în panzele unor ilustri maestri francezi. (întrucat în romaneste nu se poate traduce într-un cuvant „bather" si baigneuse", voi folosi si termenul nimfa, conotatiile fiind lesne de înteles).
Rasfoind colectiile de arta, îl admiram, în plin baroc, pe Nicolas Poussin cu a sa magnifica panza „Nimfa si Satyrul" (1627); Apoi, pe omul care a dat o stralucire aparte rococo-ului, François Boucher, cu admirabilele sale „Diana la baie" si „Toaleta lui Venus" (1742). În prin romantism, memorabilul Jean-Auguste Ingres aduce o nuanta de orientalism cu faimoasa capodopera „Baia turceasca" (1862) – o aglomerare irezistibila de odalisce, prizoniere doar propriilor trupuri de zeite.
Preluand cu genialitate ideea grupului de femei care se scalda si abandonand doar pentru o clipa nudul singular, Paul Cézanne (1906) si Pierre-Auguste Renoir (1887) aduc si ei în scena – prin stilul post-impresionist si respectiv impresionist – „Femeile care se îmbaiaza", la dimensiuni mari. Ambii maestri scot nimfele din interioarele aducatoare de umbre si limitari ale gesturilor si le dau voie sa se rasfete la malul apei.
Cautarea senzualitatii diafane prin asocierea femeii cu apa purificatoare are o cauzalitate cat se poate de logica. Motivul pentru care o zeita îsi leapada cel mai frecvent vesmintele este cel al dorintei de a fi coplesita de mangaierea molcoma a apei, poate si ca o aducere aminte a îmbratisarii înfierbantate oferita de iubitul ei. Caci, dupa cum ne arata istoria artei, unii maestri din varii curente ale picturii universale prefera nudul asociat cu „uscaciunea" unei ambiante din care lipseste apa, dar este prezenta relaxanta sofa sau dormeuza – precum în panzele lui Modigliani si în neverosimila „Mare odalisca" a lui Ingres – femeia cu spatele suav dar anormal de prelung oferit privitorului (a carei coloana vertebrala – au calculat specialistii – ar trebui sa aiba trei-patru vertebre în plus!)
Evident, toate panzele celebre cu o nimfa sau mai multe în prim-plan sunt dominate si de o nuanta de surpriza. Ochii indiscretului public sunt complici cu pictorul, care la randul sau îsi satisface dorinta de a trage cortina pudibonda si de a ne oferi un „erotism bine temperat". Atat de mult este apreciata aceasta ipostaza a femeii, încat si în arta japoneza a secolului XIX gasim astfel de scenarii. Dar, conform specificului asiatic, trupul femeii nu mai are aceeasi duiosie a rotunjimilor. Ba chiar, la o pictura a lui Toruma Haiki întalnim o sauna plina cu nimfe, dar si un ochi plin de tupeu care priveste avid printr-o fisura a peretelui de lemn… O insolenta adolescentina pentru a descoperi cum cuvantul se face apa.
PAUL IOAN
Comentarii