Este cunoscut pe intreg mapamondul, datorita ritualului All Blacks, echipa nationala de rugby a Noii-Zeelande (mai nou, insusit si de baschetbalisti), care inaintea fiecarui meci il executa intr-o armonie perfecta, deopotriva pentru spectacol si pentru a-si intimida adversarii. Dansul haka se executa si cu alte ocazii festive, odinioara inaintea plecarii la razboi, ca un element definitoriu pentru intreaga populatie maori. Pentru ca, la origine, el a semnificat apropierea mortii, urmata de triumful vietii.
„Ka ora! Ka ora!”
Desi suntem tentati sa asociem haka exclusiv cu sportul, vorbim despre o componenta autentica a culturii oceanice si o traditie ancestrala. Semnificatia si utilitatea sa au evoluat in timp, dar astazi e practicat de populatiile din toata Polinezia, pastrand totusi o importanta mai mare pentru neozeelandezi. Iar daca el are aceleasi radacini, totusi reputatia fiecarui clan care si-l asuma face trimitere aproape in mod automat la aptitudinea de a-l efectua si la continutul sau. Pasiunea fata de confruntarea apropiata si amenintarea adversarului chiar cu unele cuvinte agresive, jignitoare continute de textul ce insoteste intreg ritualul sunt unice, dar initial haka nu era destinat pentru a intimida, ci pentru a exprima vigoarea si identitatea maorilor.
Se spune ca in anul 1820 seful razboinic Te Rauparaha, urmarit de membrii unui trib rival, s-a ascuns intr-o groapa cu patate (cartofi dulci). Se afla la un pas de a fi ucis si in timp ce dusmanii se apropiau a inceput sa murmure: „Ka mate! Ka mate!” (Voi muri! Voi muri!). Urmaritorii sai insa nu i-au descoperit ascunzatoarea si atunci a repetat: „Ka ora! Ka ora!” (Traiesc! Traiesc!). Si-a exprimat apoi bucuria imensa prin dans si cantec, ca o celebrare a victoriei vietii asupra mortii, astfel luand nastere haka.
Evolutie si controverse
Odata cu trecerea anilor haka a capatat o tonalitate mai terifianta. Triburile aflate in confruntari sangeroase neincetate se foloseau de ritual pentru a pregati bataliile. Abia in anul 1888, la turneul echipei de rugby a nativilor neozeelandezi, majoritatea maori, jucatorii au interpretat un „Ka mate” in fata adversarilor ramasi stana de piatra, astfel semanand, practic, semintele uneia dintre cele mai frumoase traditii sportive de astazi.
Timp de un secol insa aceasta a fost un divertisment, departe de spectacolul impresionant in care s-a transformat ulterior. Cu o coregrafie saraca, interpretat cu zambete fortate, hohote de ras si grimase, era lesne comparat cu un dans stangaci, si nu cu un ritual razboinic redutabil.
In 1987, la Cupa Mondiala de Rugby, capitanul neozeelandez Wayne „Buck” Shelford a introdus mai multa precizie si intensitate in interpretare, „actorii” fiind perfect sincronizati, pentru ca altfel sa nu creeze impresia fata de adversari ca se afla intr-o perioada de slaba prestatie si deci ca vor putea fi invinsi cu usurinta. Apoi, in 2005 fenomenul s-a intensificat si mai mult, odata cu prezentarea noii haka sub denumirea „Kapa O Pango”. Noua formula a iscat insa si dispute, datorita unui element mai bizar nou-introdus: simularea strangularii.
Sindicatul rugbystilor a reactionat insa rapid, explicand ca nu e vorba despre o simbolizare a mortii sangeroase, ci despre eliberarea energiei vitale pentru a o transmite corpului. Totusi, oricare ar fi emotiile trezite si controversele generate, haka ramane un superb ritual al victoriei.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii