Abatele Henri Breuil, supranumit „Papa al preistoriei”, a studiat o mare parte din picturile rupestre ale Europei si Africii. In 1900, francezul Henri Breuil a devenit preot, dar sub vesmintele monahale palpita o inima de explorator, atras de un mit care facea cariera in Europa, cel al existentei unor „lumi pierdute”, aflate pe continentul african. Acest savant, aflat deopotriva in slujba lui Dumnezeu, a lasat posteritatii o vasta arhiva compusa din scrisori, fotografii, carnete cu insemnari, adrese, pagini cu descrieri ale picturilor rupestre studiate, eseuri sociale si politice si confesiuni in care isi marturisea infidelitatea fata de Dumnezeu, datorata „pornirilor”, curiozitatii sale stiintifice.
„Opera” sa a facut recent obiectul unei expozitii in Isle-Adam (Franta), acolo unde a trait abatele Breuil, si a unui colocviu la Johannesburg, Africa de Sud fiind una dintre tarile cele mai bogate in arta picturala pe care abatele a studiat-o ani de zile. Acesta a realizat, in timpul misiunilor sale, copii in culori a numeroase picturi parietale. Studiile sale din Africa, mai putin cunoscute decât cele din Europa, arunca o lumina cruda asupra metodelor sale de investigatie, asupra discursului stiintific si a prejudecatilor rasiste. Fara a mai vorbi despre refuzul sau de a admite ca poate gresi in demersurile sale.
Dupa ce i-a convins pe arheologii francezi ca exista o arta preistorica in Europa, abatele s-a pregatit pentru o noua misiune legata de preistoria mondiala. Publica zeci de articole, infiinteaza institutii specializate, organizeaza colocvii in care atrage savanti internationali, calatoreste, viziteaza situri arheologice, coopteaza in demersurile sale oameni politici. Fara sa neglijeze una dintre preocuparile de baza: copierea reprezentarilor parietale, lasând in urma marturii ale acestora, cu atât mai pretioase cu cât multe dintre ele s-au degradat de-a lungul timpului. In 1947 descopera pe un perete dintr-un sit din Brandberg (aflat in actuala Namibia), imaginea (silueta) unui razboinic negru. In imaginatia sa (in care persista prejudecatile rasiale) ii apare insa o femeie, „femeia alba”, imagine care-l insoteste pâna la moarte. Intr-o pagina din carnetele sale noteaza: „Am simtit cum «femeia alba» ma smulge din noaptea apasatoare a pesterilor europene. Am plecat fara sa sovai spre ea, am traversat deserturile si, in cele din urma, ne-am reintâlnit…” Este confesiunea unui om care traia intens intr-o lume semi-fictiva, coplesit de poezia universului artistic caruia i s-a devotat.
DORIN MARAN
Comentarii