„Orasele” subterane nu erau locuite in permanenta, fiind refugii ocupate temporar de locuitorii din imprejurimi (hititi), in perioadele in care raidurile invadatorilor le puneau vietile si proviziile in pericol. Cu timpul, au devenit mai vaste, cu o arhitectura complexa, unele comunicând prin tuneluri. Specialistii sunt convinsi de faptul ca locuitorii au fost ajutati in acest urias santier de militari si de arhitecti. Se estimeaza ca un barbat degaja intr-o zi aproximativ 1 m3 de tuf vulcanic. O munca usurata insa de duritatea acestuia, redusa in raport cu cea a unei structuri din piatra, de pilda.
Fiecare oras subteran era adaptat configuratiei terenului. In acest sens se disting trei tipuri de subterane: cele sapate in zone de câmpie, dispuse pe mai multe niveluri, cu ramificatii, cum ar fi Derinkuyu, deasupra carora se aflau sate, si cele din zone cu faleze (in functie de marimea falezelor, orasele subterane se intindeau, in general, pe orizontala sau doar pe unul sau doua niveluri), in care constructorii preferau sa sape la baza, si cele din zonele cu formatiuni geologice in forma de piscuri, inaccesibile invadatorilor. Numarul de niveluri si configuratiile subteranelor nu erau insa asociate cu strictete topografiei, tipului de teren.
Intrarile erau blocate cu „porti” din pietre sau dintr-o singura bucata care se confundau cu peisajul, dupa ce localnicii se refugiau in subterane. Cea mai mare poarta din piatra avea o greutate de circa 3,5 tone! Accesul era posibil si din interiorul caselor din apropiere. Si galeriile puteau fi blocate in anumite locuri cu pietre, in cazul in care invadatorii patrundeau in subterane, reusind sa darâme portile, permitând refugiatilor sa se replieze intr-o zona sigura.
Se presupune ca aproximativ 30.000 de oameni puteau trai luni de zile in aceste subterane. Doar in Derinkuyu, cel mai vast oras subteran, puteau incapea peste o mie. Nu erau ocupate insa in totalitate, pentru a-si asigura confortul si pentru a se putea deplasa fluent si rapid in spatii care le confereau mai multa siguranta.
Cercetarile efectuate au pus in evidenta modul organizat in care au fost realizate spatiile, pentru a raspunde unor nevoi urgente si asigurarii unui confort minim. De pilda, depozitele de grâne se aflau in apropiere de iesiri, pentru a se putea aproviziona rapid din exterior, dupa ce paraseau subteranele. Diferite locuri din pereti erau prevazute cu orificii prin care supravegheau exteriorul. Existau numeroase guri de aerisire pentru asigurarea ventilatiei, facilitata de diferentele de temperatura dintre exterior si interior. In subteranele cu mai multe etaje eficacitatea acestora era, evident, redusa. Au sapat, inevitabil, puturi care le asigurau supravietuirea si in cazul in care apa din cele exterioare era otravita de invadatori. Nu lipseau nici cavitatile in care se spalau, latrinele… In numeroasele nise din pereti se aflau lampi cu ulei.
In Evul Mediu, orasele subterane au fost din ce in ce mai rar ocupate, spatiile utile, in special cele de depozitare a grânelor fiind insa mereu frecventate. Localnicii, mereu tematori, nu le-au neglijat, mizând pe securitatea lor in cazurile in care se aflau in pericol.
Asa a fost cel din 1832, când, inspaimântata de armatele generalului egiptean Ibrahim Pasa, care au patruns pâna in apropiere de Cappadocia in timpul campaniei impotriva Imperiului Otoman, populatia s-a refugiat in subterane. Aceste orase subterane figureaza printre cele mai spectaculoase si mai bizare constructii ale Antichitatii.
DORIN MARAN
Comentarii