Spre sfarsitul secolului al IX-lea au aparut cateva legende si relatari legate de Marele Vest Chinez in care sunt evocate cetatile construite intre secolele al II-lea si al VI-lea d.Hr., despre care am vorbit in ultimele doua numere ale revistei, caravane care au disparut in timpul unor naprasnice furtuni de nisip, despre fantome ale negustorilor, pelerinilor care bantuie zone din Drumul Matasii. Aceste povestiri au aprins imaginatia si curiozitatea arheologilor, a oamenilor de stiinta, a exploratorilor, aventurierilor.
Timp de trei decenii, sapte tari s-au implicat intr-o competitie a cercetarilor arheologice, nelipsita de rivalitati, conflicte, careia China i-a pus capat interzicand accesul pe teritoriul tarii – incepand cu anul 1920 – acestor „diavoli straini”. Cele mai perseverente tari au fost Anglia si Rusia imperiala, in cautare de obiecte din aur si de marfuri de pret. Au pus la punct diverse strategii pentru a controla Asia Centrala in care au infiltrat numerosi spioni, agenti ai armatei deghizati in pelerini budisti. Au cartografiat regiunile necunoscute, obiectivele stra-tegice. Printre spionii rusi figurau si oamenii de stiinta: geologi, botanisti, zoologi… Unii dintre ei nu scapa prilejul de a achizitiona diverse obiecte vechi.
In 1880 un colectionar englez cumpara de la un traficant de obiecte furate 51 de manuscrise din scoarta de copac cu inscriptii in limba sanscrita, manuscrise datand din secolul al V-lea, prima dovada care atesta existenta unei civilizatii budiste, in desertul Taklamakan. In acea vreme, arheologii rusi, englezi, francezi erau implicati in explorarea unor situri din Grecia, Egipt, Mesopotamia. „Far West”-ul chinez nu parea atractiv in absenta unor informatii care sa ateste comori arheologice. Pe de alta parte, mediul era ostil. Temperaturi foarte ridicate in timpul verii, furtuni de nisip, frigul intepator al iernii, drumuri necunoscute frecventate de banditi care ucideau cu sange rece, hanuri in care colcaiau insecte, in special purici, meniuri neatractive, pe baza de orez si grasime de oaie. Pentru un gentleman (arheolog) cu camasa scrobita de la British Museum era prea de tot. Si totusi…
Desertul Taklamakan va fi explorat in premiera de o echipa de arheologi occidentali in 1895, condusa de geograful englez Sven Hedin. In ianuarie 1896, Hedin descopera, ingropate in nisip, ruinele a doua cetati, la nord de Khotan. In cea de-a doua expeditie, din 1899, aceeasi echipa scoate la lumina ruinele unor case cu gradini in care erau cultivati pruni si caisi, drumuri pietruite, diverse infrastructuri rudimentare. Povestea celor doua misiuni va constitui obiectul unei carti, „Adevarata Asia”, care va face furori in Occidentul european. Hedin nu se va mai intoarce in Asia, dar isi va continua explorarile in alte tari. Nu se va mai intoarce pentru ca ultima expeditie, din care a scapat ca prin minune de moarte, a fost infernala. Iata ce s-a intamplat:
In 1895 se indeparteaza de Kashgar impreuna cu camarazii sai, un ghid islamic, doua ajutoare si 8 camile. La un moment dat a observat ca oamenii sai nu au umplut burdufurile cu apa la ultimul put. Lucru bizar – probabil se imbatasera – dar oricum si el era vinovat pentru ca nu verificase daca s-a facut aprovizionarea. Au urmat 5 zile de drum pe canicula, fara o picatura de apa. Hedin face imprudenta de a-si stinge setea cumplita cu alcool. Cade lat si cateva ore ramane paralizat. Doi dintre camarazi, si ei disperati, beau urina de camila si… decedeaza.
Animalele se sting una dupa alta. In timpul zilei, supravietuitorii dormeau sub nisip si noaptea se deplasau, cu mari eforturi, ajungand la raul Khotan. Sunt preluati si oblojiti de ciobani. Dupa ce se reface, Hedin se intoarce in Europa. (Va urma)
DORIN MARAN
Comentarii