Suita de legende si ritualuri stravechi legate de imaginea ursului, a perpetuat, diferentiat, in diverse culturi europene si in cele ale unor populatii din America de Nord. Era considerat un animal dotat cu puteri cosmice si un simbol al fecunditatii. La sfarsitul lui februarie, cand asprimile iernii se fac inca resimtite in satele catalane din Haut-Vallespir (Pirineii Orientali) populatia face ultimele pregatiri pentru a celebra el dia de l'as, ziua Ursului in cadrul unui ritual atipic.
Dupa mese regesti, organizate pe dealuri, in care se consuma importante cantitati de preparate din carne, udate din belsug cu vin, barbatii si femeile, inclusiv cele tinere, se invesmanteaza cu blana de oaie, isi catranesc fata si bratele cu un amestec de funingine si ulei, se inarmeaza cu toiege si coboara spre sate. In drumul lor sunt vizati de "vanatori" deghizati in ursi care incearca sa le vina de hac. Un scenariu in care femeile tinere sunt capturate si duse in "vizuinele lor", unde "ursii" mimeaza simbolic actul sexual.
Victimele sunt eliberate mai tarziu de un grup de "barbieri" fardati, imbracati in alb si care, in final, captureaza "ursii" pe care ii pun in lanturi si le "rad" simbolic fetele cu taisul topoarelor. Salbaticiunile redevin oameni. Aceste sarbatori ale ursului se succed, in diferite scenarii, in zilele de duminica de-a lungul lunii februarie. Traditii asemanatoare exista insa si in state nordice, in Siberia…
Forta uriasa a unei credinte
Marturii despre aceasta sarbatoare, in Prats-de-Mollo, de pilda, unul dintre satele catalane din Pirineii Orientali dateaza din secolul al XIX-lea. Cele mai vechi sunt insa din 1444, care atesta o astfel de manifestare in Barcelona. Arheologii aflati in posesia unor artefacte, cranii si oseminte de urs asociate celor umane, descoperite in grotele Chauvet si altele aflate pe teritoriul Frantei si in nordul Europei, datand de la inceputul primului mileniu, le-au asociat unor ritualuri. In acea vreme, ursul, o creatura admirata, era considerat regele padurilor si al tuturor animalelor. Un simbol al puterii si un animal totemic, prin excelenta. Inclestarea cu ursii a unor luptatori bine facuti si destoinici, le conferea acestora, daca ieseau cu bine din confruntare, puteri iesite din comun. Existau si lupte ale tinerilor cu ursi de talia lor care, in urma izbandei, le garanta trecerea in randul razboinicilor adulti.
Ursul a fost privit si ca un intermediar intre animalele salbatice si om; ba chiar un stramos al nostru. Aceste credinte, greu de motivat psihologic, au fost evocate, de pilda, de Pliniu cel Batran si Esop. Este accentuata si atribuirea unei pasiuni erotice pentru tinerele femei, pe care, in diverse contexte, ursii le rapeau acuplandu-se cu ele. Din aceste uniuni "apareau" fiinte dotate cu puteri uriase sau hibrizi, jumatate om, jumatate urs. Aceasta viziune antropomorfa si "divina", in acelasi timp, ar fi avut originea in Paleolitic.
In timp, parintii Bisericii din Evul Mediu au condamnat ferm "zoofilia fecunda" si ritualurile pagane aferente care s-au strecurat mai ales in credintele popoarelor germanice si in randul celtilor. In aceasta lupta, imparatul crestin Charlemagne va fi cel mai important brat armat al crestinismului. Intre anii 772 si 799, a ordonat masacrarea ursilor, descurajand, totodata prin pedepse, comunitatile care organizau ritualuri consacrate acestui animal, fara sa reuseasca sa distruga mitul sau, considerat de Biserica o umbrire a credintei in Christos, o blasfemie de neiertat.
Biserica va incerca sa stearga din memoria colectiva acest animal diabolic, substituindu-l cu leul, impus ca rege al animalelor, fara nici o legatura simbolica si ritualica cu omul. Cu atat mai mult cu cat acesta nu figura in bestiarul totemic pagan.
DORIN MARAN
Comentarii