Se întâmpla uneori ca destinul multisecular al unei întregi comunitati sa fie concentrat într-un singur element, într-o efigie inconfundabila ce aduna si împleteste împliniri si pierderi, lumina si tenebre, bucurii si drame.
Caracterul dual al fiintei umane transforma deseori în ruine propria istorie, pe care îsi cladeste devenirea în timp, obligând generatiile urmatoare sa reia urcusul sisific catre lumina. Este în parte si soarta unei opere arhitecturale unice – superbul pod din Mostar, arcuit peste râul Neretva.
Îmbratisarea calda a pietrelor
Localnicii îi spun Stari Most, adica „Podul Vechi”, nume direct înrudit cu cel al vechiului oras, care era identificat astfel în secolul al XV-lea prin mostari, paznicii podului de lemn existent în acea vreme, înainte de stapânirea otomana.
Desi locuita de foarte mult timp si situata într-un cadru foarte pitoresc, zona a prezentat mult timp, cu prioritate, un interes strategic. Obiectivul despre care vorbim este considerat înainte de toate o opera de arta din patrimoniul umanitatii, statut cel putin la fel de important si semnificativ precum cel arhitectural.
Podul Vechi a fost construit între anii 1557 si 1566 de Mimar Hajruddin, discipol al celebrului arhitect Sinan, parintele arhitecturii clasice otomane caruia i se datoreaza o mare parte din moscheile din Istanbul.
Potrivit legendei, odata terminata constructia, Mimar a fugit din oras înainte ca lucratorii sa scoata schelele, deoarece se spune ca ar fi fost ucis daca podul s-ar fi naruit! Nu numai ca nu s-a prabusit, ci a legat, ca într-o îmbratisare peste timp, destinele oamenilor de pe cele doua maluri, devenind un simbol al unitatii pe care istoria nu are dreptul sa-l distruga.
Bijuterie a arhitecturii medievale otomane, arcul sau fragil, în forma de semiluna eleganta, desparte cerul azuriu de albastrul râului Neretva ca o structura naturala ce sfideaza natura.
Din durere reînvie speranta
Vechiul pod din Mostar, al cincilea oras al actualului stat Bosnia si Hertegovina, a fost martor tacut, de piatra, al multor evenimente importante, de la alaturarea în peisajul cetatii a turnurilor fortificate Helebija si Tara, pâna la trecerea tancurilor naziste în Al Doilea Razboi Mondial si – fara îndoiala, mult mai dureros – pâna la tragicul moment din 9 noiembrie 1993.
In timpul razboiului din fosta Iugoslavie a existat acel moment de întuneric al ratiunii beligerantilor, iar monumentul simbol care legase timp de 427 de ani oameni aparent diferiti de pe cele doua maluri ale Neretvei a fost distrus si împrastiat în albia râului.
Distrugerea Podului Vechi nu a fost un gest întâmplator, a fost rezultatul unei strategii planificate pentru a elimina populatia musulmana. Dupa încheierea conflictului s-a remarcat, inclusiv pe plan international, prioritatea reconstruirii sale.
Lucrarile au durat pâna pe 23 iulie 2004, ziua inaugurarii. Tehnicile de constructie au fost unele speciale. Reconstructia podului a fost facuta exact dupa proiectul initial, inclusiv prin metode similare cu cele folosite în 1566. S-a început prin alegerea de pietre identice, de tipul „tenélija” si „bretcha”, extrase din carierele locale aflate în zona Mostarului.
Apoi au fost taiate cu doveli, crampoane si tepi – unelte specifice de acum cinci veacuri. Autoritatile au deschis în acest scop scoli de taiere a pietrei, pentru a instrui locuitorii regiunii în legatura cu aceste tehnici mai mult sau mai putin uitate.
Desi initial podul a fost construit din 456 blocuri de calcar, la reconstructie s-au utilizat 1088, o parte recuperate din apele râului, iar restul aduse de la aceeasi cariera folosita de otomani.
Cea mai evidenta consecinta a distrugerii Podului Mostar este trecerea lui la statutul de simbol al reconcilierii dintre populatiile sârba, bosniaca si croata.
Cu toate ca aceasta împacare înca este fragila în imaginatia colectiva, Stari Most ramâne un semn al pacii, dar si al importantei nepretuite a respectului neconditionat ce trebuie acordat valorilor umane perene.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii