Populatia Kali’na reprezinta o etnie amerindiana regasita în mai multe tari de pe coasta caraibeana a Americii de Sud, din Venezuela pâna în Brazilia.
Europenii le spuneau Galibi sau Karib, dar ei prefera sa se numeasca Kali’na tilewuyu, ceea ce înseamna „adevaratii Kali’na”, pentru a se deosebi de metisii din Surinam.
Calatorii pentru casatorii
Istoria acestor oameni nu a fost niciodata scrisa, ei transmitând din generatie în generatie toate informatiile despre identitatea si civilizatia lor pe cale orala, prin legende si povestiri.
Putinele indicii arheologice de care dispun cercetatorii arata ca, înainte de 1492 – data oficiala a „descoperirii” Americii – acestia locuiau între gurile de varsare ale fluviilor Amazon si Orinoco, împartind teritoriul cu populatia Arawak. Nu erau nomazi, însa calatoreau mult, pentru a face schimburi comerciale ori în scopuri matrimoniale. Ei mergeau adesea pe malurile râului Essequibo (azi în Guyana) pentru a aduce pietricele rosii de porfir (takuwa), foarte apreciate, deoarece femeile le foloseau la lustruirea ceramicii.
Kali’na au o structura sociala de tip patriarhal. Capul familiei (yopoto) se deosebeste de ceilalti membri printr-o spectaculoasa coroana de pene (umali) purtata pe cap. Cu totii au un respect profund pentru batrânii comunitatii (uwapotosan). Când un „uwapotosan” vorbeste, ceilalti asculta. Este un fel de dovada indirecta despre faptul ca, neavând o cultura scrisa, aceasta populatie deloc sofisticata se exprima si îsi conserva trecutul prin vârstnicii deveniti treptat memoria vie a etniei.
Strâns legat de mentalitatea respectiva este si obiceiul Kali’na de a-si schimba periodic locul de sedere, în special pentru a nu tulbura cu prezenta lor spiritele înaintasilor decedati si îngropati în sat, spiritele rauvoitoare ale padurii, precum si pentru a profita de conditii mai bune de procurare a hranei – prin vânatoare si cules.
Înainte si dupa Potop
Ca si celelalte societati indigene din Amazonia, Kali’na au un gust deosebit pentru sarbatori, moment privilegiat de adunare a comunitatii si singura oportunitate reala pentru astfel de evenimente. Epekotono pune capat doliului unei familii, fiind cea mai importanta sarbatoare colectiva; anuntata cu multe luni înainte, ea reuneste numerosi oameni din sate diferite.
Se deschide dupa-amiaza cu vopsirea corpului, marcând astfel spatiul si timpul ceremoniei si are loc pe tot parcursul noptii urmatoare. Petrecerea va continua înca o zi sau doua, pâna când toata bautura va fi consumata, dar momentele culminante au loc în prima noapte, când batrânii îl evoca pe raposat si danseaza pentru ultima oara cu spiritul lui.
Foarte interesant, Kali’na cred ca descind din ultimul om supravietuitor pe Pamânt dupa un potop (umuti’po), care s-a refugiat în vârful unui palmier foarte înalt, împreuna cu un câine si un papagal.
Povestea spune ca, în timp ce barbatul plecase sa vâneze, câinele si-a lepadat pielea de animal si s-a transformat în femeie. Când barbatul a descoperit secretul, a aruncat în foc pielea de câine, iar femeia s-a rusinat de goliciunea ei. Totusi cei doi s-au împacat si au continuat sa vietuiasca împreuna.
Înainte de potop însa ar fi fost un timp când oamenii si animalele îsi puteau vorbi. Acestea sunt de altfel câteva elemente mitice si legendare întâlnite în întreaga lume, unele fiind usor de recunoscut în traditiile crestine. Un indiciu destul de limpede ca, în vremuri stravechi, omenirea va fi trait aceeasi istorie, pe care numai memoria risipita în cele patru zari o mai pastreaza, pâna în zilele noastre.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii