Celebrul dicton latin are si astazi un ecou, manifestat mai degraba zgomotos, prin controverse aprige si mai ales prin inertii paguboase pentru toata lumea. De mii de ani, insa, caile de comunicatie terestre au constituit nu doar simple poteci batatorite in neincetata alergare a tuturor vietatilor aflate in cautare de hrana, de adapost ori – in cazul oamenilor – de noi bogatii si de puteri sporite, ci si ingenioase retele focalizate pe dezvoltarea complexa si evolutia cat mai rapida a societatii.
Puterea militara – o cheie a dezvoltarii?
Primul drum roman important – faimoasa Via Appia sau „regina drumurilor” – a fost construit in anul 312 i.Hr. pentru a servi ca ruta de aprovizionare intre Roma republicana si aliatii sai din Capua. De atunci, sistemele rutiere s-au dezvoltat deseori in urma cuceririlor romane.
Pe masura ce legiunile isi croiau cu armele drumuri prin Europa, romanii au si construit noi drumuri pentru a lega orasele luate in stapanire cu Roma si a le tine sub control, sub statutul de colonii. Aceste rute le-au asigurat trupelor romane superioritatea si capacitatea de a-si domina inamicii, dar au ajutat si la intretinerea, cu necesitatile cotidiene curente, a Imperiului.
Timpul mai redus de deplasare si solicitarea lungilor marsuri au permis legiunilor sa parcurga zilnic mai mult de 32 km, pentru a raspunde amenintarilor exterioare si revoltelor interne. Chiar si cele mai izolate parti ale lumii romane puteau beneficia de aprovizionare rapida sau de ajutor, in caz de urgenta si pericol.
Solutia constructorilor – linia dreapta
Fabuloasa retea de transport, comunicatie si comert poate servi si astazi, dupa doua milenii, drept model pentru constructorii de drumuri autentici. Argumentul rezida chiar in modul ingenios de proiectare si realizare, cu luarea in calcul a tuturor elementelor specifice locurilor strabatute si obiectivelor urmarite.
Unul dintre acestea fiind, fireste, viteza de deplasare, solutia era cea mai simpla din toate punctele de vedere: urmarea unui traseu cat mai drept si mai neted. Romanii se foloseau astfel de specialisti care cercetau in prealabil terenul cu multa atentie si plasau stalpi de reper, pentru a derula cea mai directa varianta de deplasare de la o destinatie la alta. Uneori, a fost nevoie sa se modifice efectiv relieful: dealuri abrupte au fost netezite, s-au construit poduri impresionante, chiar si tuneluri pentru strapungerea unor versanti montani.
Pilda „autostrazilor” bimilenare
Pe langa indicatoarele rutiere si marcajele pentru distante, drumurile romane aveau „anexate” statii pentru schimbarea cailor si a magarilor, dotate de asemenea cu grajduri si nutret – deosebit de importante pentru curierii imperiali – precum si case destinate odihnei si alimentatiei, aproximativ la fiecare 32 km, asimilabile astazi cu motelurile, popasurile si restaurantele din vecinatatea soselelor si autostrazilor. In acest fel, „postasii” Antichitatii si calatorii grabiti puteau parcurge pana la aproximativ 100 de kilometri intr-o singura zi. Nu in ultimul rand, trebuie remarcat si faptul ca majoritatea drumurilor romane erau patrulate de detasamente speciale ale armatei imperiale, care aveau posturi cum sunt cele ale politiei de astazi, dar si turnuri de observare ce ajutau totodata la calauzirea calatorilor, la transmiterea de mesaje la distanta.
Sarcina principala a acestor grupuri regulate era aceea de a descuraja si a combate talhariile, hotiile si crimele, nu in putine cazuri ele identificand si arestand sclavii fugari.
Aproape incredibil pentru oamenii mileniului trei, stravechile drumuri romane au ramas neegalate din punct de vedere tehnologic pana in secolul al XIX-lea. Mai mult, unele au fost utilizate curent pana de curand, iar pe altele – inclusiv Via Flaminia si Marea Cale Fosse (Marea Britanie) continua sa se circule cu autoturismul si cu bicicleta. Cat despre priceperea exemplara a inginerilor Romei Antice, poate fi vazuta si in zecile de poduri, tuneluri si apeducte antice, inca folosite in prezent.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii