Dilemele reincarnarii

  
     Aparuta de timpuriu în unele doctrine religioase orientale, reîncarnarea a fascinat si continua sa fascineze mintea multor liberi cugetatori. Daca reîncarnarea este un principiu, o lege, o noima a vietii în Univers si daca este valabila pentru toate vietuitoarele, se întelege ca lantul revenirilor trebuie sa depaseasca simpla reproducere ciclica a speciilor prin si din ele însele.
  
     Aparuta de timpuriu în unele doctrine religioase orientale, reîncarnarea a fascinat si continua sa fascineze mintea multor liberi cugetatori. Daca reîncarnarea este un principiu, o lege, o noima a vietii în Univers si daca este valabila pentru toate vietuitoarele, se întelege ca lantul revenirilor trebuie sa depaseasca simpla reproducere ciclica a speciilor prin si din ele însele. Peste toate trebuie sa existe un fond de spirite care revin în materia vie conform unor legi ce ramân excluse unei speculatii rationale. În lumea crestina reîncarnarea n-a constituit o problema vreme de peste o jumatate de mileniu. Dar în anul 533, când a avut loc celebrul Conciliu (al 5-lea) de la Constantinopol, principiul reîncarnarii a fost reconsiderat. O afirmatie din acel moment are caracterul unei anateme, care si-a pastrat puterea pâna azi în lumea crestina: Cine afirma preexistenta sufletului si restauratia monstruoasa care rezulta de aici este blestemat! Vom observa imediat uriasa contradictie ce se desprinde din afirmarea principiului reîncarnarii si blestemul care însoteste aceasta misterioasa lege. Pe de o parte reîncarnarea a fost considerata ca o necesitate a evolutiei continue a fiintei umane si, totodata, ca un act justitiar de natura karmatica, iar pe de alta, acelasi principiu este considerat o „restauratie monstruoasa”Controlul reîncarnarii Sa se fi modificat, în secolul al VI-lea al erei noastre, o conceptie care a calatorit sute si mii de ani pâna la Conciliul de la Constantinopol? Interzicerea acestui principiu apartine cu precadere unei hotarâri împaratesti. Se stie ca împaratul Justinian, din motive azi pierdute în sensul lor profund, a influentat cu severitate Conciliul de la Constantinopol, din anul 533. Motivul acestui act drastic a fost, probabil, unul prin excelenta crestin. De vreme ce Fiul lui Dumnezeu a preluat prin suferinte si moarte misiunea cereasca a mântuirii omului, jertfindu-se pe cruce pentru pacatele noastre, sensul reîncarnarii devenea lipsit de o ratiune spirituala, daca si ratiunea reîncarnarii devenea o lege având acelasi scop – perfeciunea, deci tot un fel de mântuire si de acces prin reîncarnare la un alt tip de progres, prin excelenta spiritual. În secolele care au urmat, credinta reîncarnarii a fost înabusita în lumea crestina. S-a afirmat ca amnezia reîncarnatilor ar fi o risipa irationala de obsesii si iluzii. Iar daca presupunem ca amnezia reîncarnatiilor ar putea fi o forma de protectie pentru reîncarnat, atunci motivatia este de asemenea inconsistenta. Un alt motiv de suspiciune fata de principiul reîncarnarii s-a formulat cu ajutorul statisticii demografice. De ce numai o parte din oameni se reîncarneaza, ce anume îi face pe acei oameni proprii principiului reîncarnarii, iar pe ceilalti improprii? Sau, de ce anumite structuri psihice inferioare, încarnate în animale (dupa unele doctrine) trebuie sa atinga un nivel de evolutie ulterioara pornind chiar de la aceasta conditie? Este oare nevoie de dobândirea constiintei de om prin peregrinarea într-un animal? Aceste consideratii au încurcat si mai mult dezbaterile seculare despre reîncarnare. Cu toate acestea, numerosi carturari, filozofi si chiar cercuri crestine au fost si sunt si azi adepti ai principiului reîncarnarii. Giordano Bruno a fost ars pe rug de inchizitie si din cauza credintei sale în reîncarnare. Balzac, Flaubert, Goethe, Hugo, Schopenhauer, Tolstoi, Voltaire, Wagner, Whitman si multi altii au fost convinsi ca principiul reîncarnarii este firesc în lumea naturii si a spiritualitatii universale…