Iadul irational

           Fãrã îndoialã cã Raiul si Iadul existã ca realitãti atestabile religios. Însusi Universul este o constructie fabuloasã ce fiinteazã articulatã dual (materie – anti-materie, gravitatia – anti-gravitatie si asa mai departe).

           Fãrã îndoialã cã Raiul si Iadul existã ca realitãti atestabile religios. Însusi Universul este o constructie fabuloasã ce fiinteazã articulatã dual (materie – anti-materie, gravitatia – anti-gravitatie si asa mai departe). Despre Rai nu stim mai multe decât ne-au dãruit marii artisti ai Renasterii europene si sfintii pãmânteni. Despre „morbidetea irationalã a Iadului” nu putem vorbi decât gândindu-ne la fanatismul mistic al unor habotnici religiosi exclusivisti, care ne-au proiectat, dupã cum vom vedea mai departe, imagini „reportericesti” despre chinuri si cazne ce scapã desigur atât logicii supliciilor pãmântesti si cu sigurantã acelora ceresti…
           Dupã ce pãcãtosul a fost dus în Rai, unde a stat vreme de 6 zile ca sã vadã cu ochii ce a pierdut optând în viatã pentru pãcate, îngerii îl scot si-l dau pe mâna diavolilor. Desi, logic, pentru un pãcãtos, fie si atletic, ar fi deajuns un mic grup de „comando diavolesc”, totusi în întâmpinarea lui vin diavolii „ca nisipul mãrii”, vin din toate pãrtile, vin atât de multi cã se întunecã soarele… si, începe scenariul: „Cu mari urlete se reped asupra ticãlosului suflet, unii îl împing dinapoi de cade jos, altii îl ridicã în sus si-l sugrumã de grumaz, unii îl leagã de mâini si de picioare si-l îmbrâncesc jos, si-l trag pe pãmânt, altii îi dau palme si-i rup carnea, altii îi smulg pãrul, îi scot limba si o sfredelesc si i-o împung si-i toarnã borâturi împutite pe gurã…” Douã momente erau deajuns pentru ca pãcãtosul sã nu mai simtã nimic – sugrumarea si smulgerea cãrnii. Dar în Iad „logica anatomo-fiziologicã” si „fiabilitatea organismului uman” nu existã, asa cã dupã ce ai fost sugrumat, mai esti viu si „sãnãtos” ca sã poti îndura noi cazne. Un moment de apogeu al supliciilor, descris în mod curent în primele veacuri ale erei crestine, ne pune în situatia de a participa, gratie descrierii, la ceea ce s-ar putea numi „morbidetea irationalã”. Sã parcurgem evenimentul: „Iar diavolii îndatã se slobod asupra ticãlosului suflet (pãcãtosul), unii încep a-l bate cu toiege de foc, altii îi strãpung capul cu suliti înfocate, unii îi taie trupul cu cosoarã, altii îi toarnã piatrã pucioasã pe nãri si smoalã în gurã, altii îi scot limba si i-o sfredelesc…” Simultaneitatea interventiei fizice asupra pãcãtosului ne aratã cã acesta, când ajunge în Iad si-l iau în primire diavolii, devine un fel de superfiintã, deoarece dupã ce a fost lovit cu toiege de foc si împuns cu aceleasi, în loc sã se pulverizeze, mai e în stare sã reziste la prestatii diavolesti noi, cum ar fi strãpungerea cu sulite înfocate… dupã care vin alti diavoli sã-i taie trupul cu cosorul si tot n-a dispãrut pãcãtosul, mai rezistã, ca sã facã pe plac altei echipe de diavoli care vin sã-i toarne pe gât piatrã pucioasã si smoalã si asa mai departe. Evident, aceste proiectii aberante nu pot întâlni niciunde o realitate ca atare. Dar imaginatia habotnicã am vãzut cã nu poate fi si logicã, si atunci înfricosarea cu Iadul a orchestrat morbidetea irationalã fãrã sã mai tinã seama de fragila fiintã umanã (fie ea si „fiinta imaterialã a sufletului”). Excesul de morbidente merge pânã acolo încât crestinul si ateul se pot întâlni într-un involuntar consens: nu se poate asa ceva! Apoi, ar fi cu putintã ca întelegerea suferintei ca rãsplatã pentru pãcate sã fi avut în epoca prigoanei crestinilor nevoie de exacerbãri si exagerãri incongruente cu întelegerea sacrului si a pãcatului din vremea noastrã. Mãrturiile din clinici sau mãnãstiri, fãcute în asa numita moarte aparentã, nu ne-au confirmat scene macabre precum cele consemnate mai sus. De unde deducem cã imaginatia torturii depãseste orice scenariu de film dedicat, sã zicem, culmilor morbidului. Habotnicii mistici se vede cã erau, în ura lor împotriva pãgânilor, niste „autori superperformanti” de scene în care omul pãcãtos devine un fel de fãpturã a cãrei unicã menire si unic rost este sã îndure tot ce imaginatia poate nãscoci pentru el din sfera îndurãrilor!