In zorii zilei de 24 octombrie 1968, un bombardier B-52 a plecat de la baza militara din apropierea localitatii Minot din Dakota de Nord (SUA), pentru a efectua un zbor de rutina. Navigatorul Patrick McCaslin isi amintea, dupa 40 de ani, ca el si colegii sai urmau sa efectueze un sir de manevre specifice, fara sa stie ca vor trai un eveniment de neuitat.
La un moment dat, oficialii de la baza Air Force le-au transmis prin radio o solicitare. Asa cum isi amintea McCaslin, „Turnul sunat si a spus: «Ati putea tine ochii deschisi pentru ceva neobisnuit?» Am intrebat «Ce cautam?» Ei au raspuns «Veti sti cand o sa vedeti»… Imi amintesc ca prin ceata – a continuat navigatorul – dar cred ca unul dintre piloti a spus: «Vad cumva echipajele de la rachete din nou chestiile acelea?»”.
Prima reactie a lui McCaslin a fost sa concentreze radarul avionului intr-un fascicul ingust si de mare intensitate. Asa cum relata „Am vazut un semnal (radar) slab la primul tur si foarte puternic la urmatorul”. Cand a informat pilotii despre realizarea contactului, ei i-au raspuns ca nu pot vedea nimic cu ochiul liber, din cauza norilor, dar i-au cerut sa-i tina la curent cu evolutia obiectului.
Acesta se deplasa mai repede decat tot ce vazuse el inainte pe radar. Asa cum spunea, „de la o trecere la urmatoarea, distanta s-a redus de la 3 mile la o mila… Mai tarziu am calculat viteza de apropiere si am obtinut 3000 de mile pe ora”. Era ceva inimaginabil. In timp ce informa pilotii ce anume se intampla, bombardierul a pierdut contactul radio cu turnul de control. „Ii puteam auzi, dar ei nu ne auzeau”, a spus el.
La scurt timp dupa aceasta, obiectul a disparut de pe ecranul radarului avionului. Oficialii din turnul de control au vazut si ei disparand semnalul radar al obiectului si au cerut bombardierului sa zboare mai jos intr-o incercare de a recastiga contactul. Pe masura ce avionul se apropia de punctul in care disparuse semnalul radar, echipajul a zarit in cele din urma un obiect stralucitor. Asa cum isi amintea navigatorul, „Pilotii au indicat ca il pot vedea plutind chiar deasupra solului… Mi-au spus chiar: «de ce nu-ti scoti centura sa vii sa-ti arunci privirea pe chestia asta?»”. Dar McCaslin a decis sa ramana lipit de scaunul sau de ejectare. „In consecinta, nu stiu ce a fost” – a comentat el ulterior. La scurt timp dupa ce pilotul si copilotul au inceput observarea misterioasei aparitii, aceasta s-a ridicat rapid spre cer si a disparut.
Proiectul Blue Book
Lista martorilor e lunga. Bill McNeff spunea ca a auzit de la cumnatul sau, care lucra ca agent de paza la baza aeriana Minot in 1968, ca in timp ce membrii echipajului de pe avionul B-52 faceau observatiile de mai sus, muncitorii de la sol au vazut ceva similar si s-a dat alarma la unul dintre silozurile de rachete Minuteman, aflata in apropierea bazei aeriene Minot. Bill McNeff, un inginer electrician pensionar, care traieste in Twin Cities, fost director pentru Minnesota al asociatiei ufologice MUFON, a declarat ca incidentul de la Minot a fost unul dintre motivele care l-au indemnat sa efectueze zeci de ani de cercetare privind fenomenul OZN. Cautarile lui l-au dus in 1980 la Arhivele Nationale din Washington, unde a examinat dosarele Proiectul Blue Book, continand rezultatele anchetelor oficiale ale US Air Force, din anii 1950 si 1960, privind obiectele zburatoare neidentificate.
„Au fost incidente (in timpul episodului Minot) care lipsesc din dosarele Blue Book”, spunea McNeff. El adauga ca inregistrarea oficiala nu reflecta faptul ca doi aviatori au lesinat dupa o intalnire apropiata cu un OZN. Lipsea si un raport facut dupa ce acesta a afectat capacul unui siloz de rachete. „Ceea ce am aflat mai tarziu este ca acel capac a fost scos complet de pe siloz si culcat pe iarba”, a spus McNeff.
McNeff considera ca incidentul Minot se numara printre cele mai interesante intalniri OZN, datorita numarului de martori si datorita apropierii sale de o instalatie militara nucleara bine pazita. Exista totusi sceptici, pe care aceste argumente nu-i impresioneaza. Unul dintre ei este Michael Schermer, editorul revistei „Skeptic” si fondator al asociatiei Skeptics Society. Pentru el, OZN-urile nu sunt nimic mai mult decat de evenimente pamantesti, care nu au fost inca explicate stiintific. Asa cum spune: „Ceea ce face publicul este sa puna pe picior de egalitate «OZN» cu «nava extraterestra», dar pana in prezent nu avem nicio farama de dovada ca oricare dintre observatii ar reprezenta ceva extraterestru”.
El a declarat ca acest caz de la Minot, inclusiv contactul radar, care indica faptul ca un obiect s-a deplasat extrem de rapid, este interesant, dar nu dovedeste nimic. „De unde sa stim daca nu a fost cumva faptul ca un compartiment al armatei nu a spus unui alt compartiment al armatei ce anume face: de pilda, testarea unei arme secrete? Asta se intampla tot timpul.”
Schermer a inventat chiar un termen pentru a explica de ce unii asimileaza OZN-urile cu vizite din spatiul cosmic. El spune: „Numesc «patternicity», tendinta de a gasi modele semnificative intr-un zgomot aleator… In esenta, creierul nostru este cablat in asa fel incat sa gaseasca intotdeauna o explicatie, chiar daca ea nu exista. Cu alte cuvinte, avem o toleranta scazuta pentru ambiguitate.”
McCaslin, care a devenit la un moment dat pilot si mai tarziu profesor de stiinte la un liceu din Texas, unde traieste si acum, nu stie ce este ceea ce a aparut pe radarul sau in acea noapte, acum mai bine de 40 de ani, si de unde putea sa vina. Dar el este convins ca una dintre explicatiile date atunci de Fortele Aeriene, si anume ca echipajul bombardierului ar fi urmarit steaua Vega, este o prostie. De fapt, el a folosit o expresie mai „tare”, intrucat iritarea lui cauzata de aceasta gaselnita oficiala este inca evidenta chiar si dupa patru decenii. „Sarcina mea era sa navighez, tinand cont de mai multe repere, intre care era si steaua Vega” – a spus el – „Lucrul acela a fost pe sol sau aproape de sol. Cum putea sa fie o stea, daca il cautam pe pamant?”
Entuziasti si prudenti
McCaslin a fost intervievat de mai multe ori de diverse televiziuni. Dupa aceasta, vecinii il luau la intrebari „daca crede in OZN-uri”. El le spunea: „Cred in ceea ce am vazut in acea noapte. Eu nu sunt gata sa accept toate lucrurile despre care se vorbeste – despre rapiri extraterestre si toate celelalte – pentru ca nu am avut aceasta experienta… Ar fi un salt logic sa spun ca au venit din spatiu”. „Ar fi putut veni din spatiul interior;” – a adaugat el – „puteau veni de oriunde.”
Ufologul Bill McNeff a stat de vorba cu copilotul Brad Runyon despre ceea ce au vazut atunci, in zorii acelei zile, acum mai bine de 40 de ani. Runyon a descris un obiect avand mai mult de 60 de metri in diametru si peste 100 de metri lungime. Obiectul avea un cilindru metalic atasat de unul dintre capete, prezentand o sectiune, ca o semiluna stralucitoare galben-verzuie.
Multi oameni de stiinta resping fenomenul OZN, dar nu toti. De pilda, Bernard Haisch, un astrofizician si autor a mai mult de 130 de publicatii stiintifice, declara: „Perspectiva mea este ca se intampla cu siguranta ceva, chiar daca nu stim ce anume”. El crede ca ar merita ca fenomenul OZN sa fie abordat de catre comunitatea stiintifica, fie si in cazul in care 99% din observatii ar fi explicabile sau ar fi inselatorii. Haisch, care opereaza un site web numit „ufoskeptic.org”, este convins ca „exista o mare cantitate de date potential utile” in acest domeniu. El defineste ca „sceptic” pe cineva care se abtine de la explicatii extraordinare privind diversele mistere uimitoare, dar care este, in acelasi timp, dispus sa cerceteze datele existente. Odata cu aparitia teoriei corzilor – care admite posibilitatea existentei unor universuri multiple – Haisch considera ca este ciudat ca fizicienii sunt de obicei primii care isi bat joc de ideea posibilitatii unor vizitatori din alte lumi.
Thomas McDonough, cercetator principal intr-un grup numit Societatea Scepticii, care, ca si Haisch, este din California si are un doctorat in astrofizica, a crescut in schimb crezand in paranormal, dar si-a pierdut treptat aceasta credinta. „Exista atat de multe moduri in care oamenii pot fi pacaliti, spune el, intrucat lipsesc dovezile tangibile”. McDonough afirma ca a ajuns la concluzia ca Pamantul nu este vizitat de extraterestri. Cu toate acestea, el spune ca tine usa deschisa pentru posibilitatea sa isi schimbe opiniile. In stiinta se intampla mereu sa vina cineva cu o poveste ciudata, care duce apoi la ceva nou. „Dar, de cele mai multe ori – incheie el – povestile ciudate duc la ceva lumesc.”
DAN D. FARCAS
Comentarii