Cea mai iubita si mai raspandita ipoteza privind originea OZN-urilor (a celor 5-10% care desfid orice explicatie) este ca ne confruntam cu o arma secreta. Poate – s-a spus – chiar cea cu care Hitler spera sa castige razboiul. Se stie ca în prima parte a anului 1945 o cantitate imensa de bani, documente, planuri si specialisti germani s-au transferat în America de Sud. Aici (poate în Argentina, dar unii cred chiar ca în Antarctica), s-ar fi construit baze subterane, în care se tot fabrica OZN-uri, de peste saizeci de ani… Desi neverosimila, ipoteza are înca adepti, mai ales în randul cercurilor care nici azi nu se împaca cu înfrangerea nazistilor si asteapta o revansa.
Ce stim despre „OZN”-urile naziste? S-a scris ca, în timpul razboiului, în Bavaria s-ar fi desfasurat proiecte cum ar fi Feuerball (mingea de foc), un vehicul aerian menit sa perturbe radarele si sa întrerupa comunicatiile, sau Kugelblitz (fulger globular), un avion rotund, simetric, unic în istoria aviatiei. S-a mai scris ca Rudolph Schriever a realizat în 1941 prototipul unui „capac zburator”, care a fost testat cu succes în iunie 1942. În 1944 el ar fi construit si o versiune mai mare, cu performante extraordinare, dar atat discul cat si planurile au fost distruse într-un bombardament. Din pacate, fiecare dintre aceste informatii nu ne este cunoscuta decat dintr-o singura sursa, neoficiala si neverificabila.
Ceva mai multa credibilitate i se poate acorda lui Victor Schauberger, creatorul faimosului „elicopter” V-7 cu forma lenticulara. El a lucrat dupa razboi în slujba Statelor Unite. Wernher von Braun, parintele rachetelor V-1 si V-2, afirma ca elicopterele V-7 aveau, în loc de palete, tuburi rotitoare, care evacuau flacari, astfel încat elicopterul parea sa fie înconjurat de un cerc de foc. Cand obiectul statea nemiscat în aer, flacarile erau de culoare rosie, cand accelera, flacara devenea galbena, apoi alba. Dar von Braun preciza ca obiectul era extrem de zgomotos si lasa în urma sa o trena groasa de fum, deci nu putea fi confundat cu o farfurie zburatoare.
Informatii incerte sustin ca spionajul canadian ar fi pus mana în ultimele zile ale razboiului, la baza din Peenemünde, pe planurile unei nave aeriene circulare. Acestea ar fi fost remise în secret uzinelor De Havilland, unde s-a reusit construirea unei farfurii zburatoare, care s-a si înaltat de la sol, dar nu putea sa se mentina mai mult timp în aer.
Ceva mai sigura este informatia ca în 25 octombrie 1953 secretarul SUA pentru Air Force, Donald Quarles anunta „intram într-o noua perioada a aviatiei… avem un contract cu AVRO Ltd. din Canada, care s-ar putea materializa într-un aparat de zbor avand forma de disc, întrucatva asemanator imaginii populare asupra farfuriilor zburatoare”. Într-un memorandum din 1955 catre CIA se preciza ca proiectul se numea „Y”, iar seful de proiect era John Frost, care ar fi obtinut ideea aparatului de zbor de la germani, imediat dupa cel de al doilea razboi mondial. Proiectul a fost însa abandonat definitiv în 1960, deoarece performantele obtinute au fost mult sub asteptari.
Dar dupa razboi multe secrete militare naziste au plecat si spre rasarit… Ani la rand americanii s-au întrebat daca anumite OZN-uri nu sunt cumva arme sovietice fabricate pe baza lor. De pilda, Dr. Günther Bock, realizatorul aripii zburatoare Horton, a fost foarte bine tratat în URSS, unde afirmativ ar fi contribuit la realizarea unor aeronave.
Unul dintre parintii astronauticii: Hermann Oberth (1894-1989; nascut la Sighisoara), cel pe care Wernher von Braun îl considera profesorul sau, scria într-un articol din 1955, „În mod cert, V-7 nu explica rapoartele despre OZN-urile vazute înaintea sfarsitului razboiului”, adaugand „nu cred ca Rusia fabrica OZN-uri; dimpotriva, cred ca acestea îsi au originea exclusiv în afara Pamantului”.
O trasatura care pune pe ganduri este ca manevrele OZN-urilor, acceleratiile si zig-zag-urile efectuate, nu le-ar suporta-o nici un pilot uman. La toate acestea putem adauga o observatie de bun simt – daca o putere militara ar fi dispus în anii patruzeci din secolul trecut de vehicule avand viteza, manevrabilitatea si invulnerabilitatea pe care aparent le au OZN-urile, si-ar fi asigurat o superioritate incontestabila. Iar daca ar fi fost un prototip experimental, ne întrebam de ce prezinta de 60 de ani aceleasi caracteristici? Ce alta „arma secreta” atat de performanta a mai ramas timp de atatia ani doar în stadiul de prototip? De ce nu intra în fabricatie de serie? De ce nu s-a folosit pe campul de lupta, desi ar fi fost multe situatii în care ar fi putut decide învingatorul?
DAN D. FARCAS
Comentarii