Cliseele SF, însusite din filmele de gen ori din jocurile de calculator, fac ca multi oameni sa fie convinsi ca daca doua civilizatii se vor întalni în Cosmos, ele se vor înfrunta cu arme nucleare, tunuri cu laser, tancuri robot, daca nu cumva, uneori, chiar si cu arme semanand cu cele ale cavalerilor medievali (desigur, modificate cu gadgeturi moderne).
Altii îsi imagineaza, în acelasi spirit, ca sosirea pe Pamant a unor extraterestri – mai mult sau mai putin pasnici – ar trebui sa semene cu debarcarea lui Cristofor Columb printre bastinasii din San Salvador. Sau poate pariem pe scenariul din filmul „Independence Day” în care desi astronavele extraterestrilor sunt mult mai mari decat cele ale pamantenilor, informaticienii nostri sunt mai buni si vor veni de hac calculatoarelor electronice ale invadatorilor.
Acest mod „temporocentrist” de a gandi presupune tacit ca viata s-a nascut în Univers concomitent, pe mii sau milioane de planete, ca la semnul unei baghete magice, si dupa ce a evoluat miliarde de ani, aceeasi bagheta magica a facut ca pe planetele binecuvantate sa apara simultan o fiinta inteligenta, capabila sa ajunga practic în acelasi timp la stadiul de civilizatie tehnologica. Apoi, aceste civilizatii vor începe sa se caute bezmetic, calatorind cu nave greoaie, de-a lungul si de-a latul galaxiilor, fie pentru a cadea unii în bratele altora de bucurie, fie cu gandul ca unul sa subjuge imperiul celuilalt.
De fapt, daca, prin absurd, viata s-ar fi nascut simultan peste tot, acum patru miliarde de ani, si peste tot ar fi evoluat la fel, cu acelasi tip de ADN etc., tot ar trebui sa acceptam un decalaj important la „sosirea” în faza de civilizatie tehnologica. Si la un maraton, cu atleti care pleaca cu sanse aproximativ egale, exista o diferenta de cateva procente între primul si ultimul sosit. Dar în acest caz, un singur procent înseamna patruzeci de milioane de ani. Chiar o diferenta de un singur milion de ani implica o distanta atat de mare în stiinta si tehnologie încat ne este imposibil s-o evaluam.
Si nu uitam ca exista locuri în Univers în care viata se putea naste cu miliarde de ani înaintea celei de pe Pamant. În plus – am vazut – civilizatiile apar foarte rar, deci probabilitatea de a gasi în galaxia noastra „semeni întru ratiune”, aflati cat de cat la acelasi nivel cu noi, este practic zero. Iata adevarata explicatie a „giganticei taceri”, raspunsul la paradoxul lui Fermi. Asta deoarece noi, de fiecare data cand vorbim de un contact cu o civilizatie extraterestra, ne gandim de fapt doar la o civilizatie asemanatoare cu cea pamanteana.
Ca un exemplu tipic pentru modul de gandire temporocentrist, care ignora imensele decalaje în timp dintre civilizatii, putem mentiona prejudecata SETI. Conform acestei prejudecati, chiar daca semnalele radio au nevoie de mii de ani pentru a ajunge de la o planeta locuita la alta, totusi unii considera ca aceasta va fi solutia ideala, ultima, definitiva, pentru contactele cosmice, iar datoria noastra este sa cautam doar astfel de semnale. Probabil ca asa gandea si un primitiv din jungla care nu-si putea închipui ca va exista vreodata alt mijloc de comunicatie la distanta decat tam-tam-ul sau.
Daca am fi întrebat înteleptul tribului cum se va proceda peste multe-multe generatii, cand va fi nevoie sa se transmita informatii la multe-multe zile de mers, el s-ar fi gandit la tam-tam-uri uriase cat casa. Iar daca nu auzea sunetul unor astfel de tam-tam-uri, venind de la mari departari, el ar fi tras concluzia ca fie nimeni nu este mai avansat decat tribul sau, fie ca nu traiesc oameni dincolo de marginile junglei.
Proiectele de tip SETI cauta de fapt civilizatii tehnologice aflate la acelasi nivel cu cea pamanteana, civilizatii folosind pentru comunicatiile spatiale undele radio. Acest mijloc a fost introdus de noi acum un secol. Îl vom folosi oare la infinit de acum încolo? Nu se va descoperi oare, în viitoarele sute sau mii sau milioane de ani, nici un alt principiu fizic, permitand mijloace mai rapide de contact? Pe de alta parte, sansa de a gasi pe o raza de zece mii de ani lumina o civilizatie care foloseste totusi unde radio pentru comunicare este de sub unu la un milion. Si daca totusi am gasi-o, s-ar putea oare numi conversatie trimiterea unui mesaj si primirea raspunsului peste mii de ani?
Asa cum afirma filosoful american Terence McKenna referitor la proiectele SETI: „a cauta, asteptand un semnal radio dintr-o sursa extraterestra, este o presupunere tot atat de viciata cultural ca si aceea de a cerceta Galaxia pentru un bun restaurant italian”.
DAN D. FARCAS
Comentarii