Stigmatul acuzarii

           La câteva luni de la nasterea sa, pãrintii l-au dus pe Z.F.

           La câteva luni de la nasterea sa, pãrintii l-au dus pe Z.F. la medic, îngrijorati de pata cenusie care-i apãruse copilului pe spate, pe coasta dreaptã. Semnul respectiv se dovedise încã de la început fluctuant, în sensul cã adeseori, dupã baie, dispãrea si reapãrea din senin mai ales vara când copilul era tinut la soare, dezbrãcat.
           Mai târziu, în adolescentã si tinerete, cu prilejul unor vizite medicale de rutinã semnul respectiv a fost observat de medici si s-a propus o analizã de specialitate în ideea cã ar putea fi vorba despre o boalã de piele, un psoriazis sau alte manifestãri cutanate sau de altã naturã. Ideea fusese exprimatã atunci pentru cã pata respectivã devenea adeseori evidentã în modificãri de tot felul, care se manifestau prin accentuarea culorii si a conturului, Trecând de adolescentã si de tinerete, Z.F. a început sã fie obsedat de vise. Din când în când îi apãrea în somn aceeasi imagine stranie, cu un cãlugãr pe-un drum ce nu se sfârsea niciodatã. De fiecare datã visul respectiv se încheia, ca-ntr-un cosmar, cu o luptã între cãlugãr si cel ce visa scena. Si tot de fiecare datã el, eroul visului, îl lovea pe cãlugãr pânã când îl dobora la pãmânt! Existenta acestui om devenise deja marcatã de semnul din coasta dreaptã, semnul însusi se transformase într-un laitmotiv psihic. Medicina nu lãmurise nimic, dermatologii afirmau cã omul este perfect sãnãtos, cã pata congenitalã nu era efectul vreunei boli, si totusi… visul repetat, cãlugãrul ucis în vis, drumul si trezirea din cosmar pãreau singurele care mai puteau alimenta o obsesie lipsitã de o cauzã fiziologicã sau clinicã…
           La 29 de ani Z.F. se cãsãtoreste. Are sansa unei sotii minunate si o situatie materialã peste media decentei. Dupã câteva luni de la cununie, sotia se pomeneste noaptea cu strigãtele sotului ei în somn. Îl trezeste de fiecare datã si-l întreabã ce a visat, ce se întâmplã cu el; rãspunsul, invariabil: „M-am întâlnit cu cãlugãrul si l-am lovit.” Repetarea aceluiasi simbol oniric era cu adevãrat un motiv de îngrijorare, stiut fiind cã astfel de manifestãri ale subconstientului se adreseazã în primul rând psihiatriei! Într-o toamnã friguroasã din deceniul al optulea Z.F. s-a întors dintr-o deplasare rãcit si cu o stare febrilã. Supã o baie fierbinte, sotia îi face o frectie banalã, cu spirt. Masând si locul de pe coasta dreaptã marcat de acea patã congenitalã, femeia observã, stupefiatã, cã în locul respectiv se clarificã o imagine extraordinar de clarã. Pata era de fapt un fel de fotografie, în care era evidentã figura unui bãrbat care lovea cu o bâtã un cãlugãr cãzut în genunchi, doborât de lovituri. În loc sã se ducã la medic, familia se adreseazã unui preot vârstnic. Acesta a fãcut ceea ce fãcuse anterior sotia – a masat locul pãtat pânã când aceeasi imagine a unui bãrbat care loveste un cãlugãr s-a evidentiat cu aceeasi claritate! Misterul a fost pãstrat de cei putini care îl cunosteau. Preotul vârstnic îl îndrumã pe sot spre o mãnãstire din Nord, recomandându-l unui cãlugãr cunoscut pentru credintã si tãmãduiri de-a lungul anilor.
           Trei luni mai târziu, pata avea sã disparã prin post, rugãciuni zilnice pânã la epuizare si slujbe la mãnãstire, exorcizãri si purificãri, transformãri sufletesti radicale. Desi ortodoxia nu acceptã principiul reîncarnãrii, duhovnicul mãnãstirii respective a afirmat la capãtul strãdaniilor sale: „Într-o altã viatã dumneata ai ucis un cãlugãr, un sfânt. Pata a dispãrut, poate cã esti iertat”! era ultima observatie. Cu constiinta unei vinovãtii de care omul nu-si aminteste, Z.F. trãieste si azi, si, poate fi vãzut în fiecare duminicã într-o bisericã din Nord, rugându-se. Pentru cã acum are copii cãsãtoriti si nepoti, m-a rugat sã nu-i pomenesc numele si nici mãcar locul nasterii. Astfel de cazuri, verificate, sunt foarte rare în lume. Dar ele existã! Faptul cã existã ne sugereazã un noian de supozitii si argumente, atestãri excluse coincidentelor…