Celalalt Nobel

          Un secol de premii Nobel! Evenimentul aniversar a ridicat în picioare – asa cum era si normal – întreaga comunitate stiintifica mondiala si nu numai. Alfred Nobel, cel ce a instituit si a dat numele sau acestei importante distinctii, autor a 355 de brevete, dar neîmplinit pe tarâm sentimental, a ramas celebru, în primul rând, datorita inventiei sale cu.

          Un secol de premii Nobel! Evenimentul aniversar a ridicat în picioare – asa cum era si normal – întreaga comunitate stiintifica mondiala si nu numai. Alfred Nobel, cel ce a instituit si a dat numele sau acestei importante distinctii, autor a 355 de brevete, dar neîmplinit pe tarâm sentimental, a ramas celebru, în primul rând, datorita inventiei sale cu… doua taisuri: dinamita. Adica acele „batoane” explozive care fac sa prospere, de un veac încoace, industria armamentului, dar si lucrarile publice (cai ferate si drumuri, tunele si canale s.a.m.d.).
          Într-un fel sau altul, se considera ca fiecare dintre realizarile laureatilor Nobel a reprezentat un pas înainte pentru civilizatia umana. Mai putin (sau deloc!) se cunoaste „amanuntul” ca, printre somitatile stiintei rasplatite pentru performantele lor, s-au „strecurat” si adevarate genii ale raului. Afirmatia poate parea foarte grava, însa realitatea ofera argumente concrete, de necontestat, care au patat iremediabil onoarea breslei acelor premianti. Mai ales ca meritele ce le-au adus prestigioasa distinctie puneau sub semnul întrebarii drepturile si chiar viata omului…
          1914-1918 – Cumplitul razboi mondial atingea cu aripa lui întunecata si elita laureatilor Nobel, prin chimistul german Fritz Haber. Cercetarile acestuia privind sinteza amoniacului au motivat aberanta alegere a juriului de la Stockholm. Totusi, pe durata razboiului, Haber însusi preparase apocaliptica arma chimica bazata pe difuziunea clorului în liniile inamice franceze (aprilie 1915), desi conventiile internationale interziceau aceasta. Monstruosul razboi chimic lasa astfel în urma aproape 500.000 de victime, pe frontul de vest! (Foto 1)
          1949 – Antonio Egas-Moniz, chirurg portughez, a fost încoronat cu Nobel pentru inventarea unei operatii barbare, intrata în istoria neagra a omenirii sub numele de „lobotomie” (Foto 2). Realizata deseori fara anestezie, interventia consta în desprinderea unei parti din creier, centrul umorilor si al caracterului, de rest. Cu o spatula si un ciocanel (!), se patrundea în craniu printr-un punct situat deasupra ochiului si, dupa o scurta miscare laterala, pacientul devenea un „zombie”, apatic si pasiv. Aplicata în tulburari grave de comportament, lobotomia a cunoscut o perioada de glorie chiar în 1949, când în SUA s-au practicat peste 5.000 de asemenea sinistre operatii. Se pare ca, în culisele politicii, procedeul se folosea pe alt gen de „pacienti”. De altfel, medicul si scriitorul român Vasile Voiculescu a scris un text tulburator pe aceasta tema, interzis la vremea respectiva de regimul comunist; lucru care spune multe.
          Premiile Nobel au înregistrat si episoade pe care le-am putea numi, eufemistic, jenante. Un nedreptatit a fost si românul Nicolae Paulescu, descoperitorul insulinei – hormonul secretat de pancreas, care permite tratarea diabetului. Neconfirmata la nivelul comunitatii stiintifice, descoperirea sa a ramas într-un con de umbra si a lasat cale libera cercetatorului Frederick Banting pentru a se afirma cu aceeasi realizare, acesta uitând însa macar sa citeze în bibliografia sa lucrarea românului. Asa se face ca în 1923 Banting primea Premiul Nobel pentru medicina, împreuna cu John Macleod, desi Charles Bast, asistentul sau, contribuise substantial la reusita cercetarilor. Cât despre Nicolae Paulescu, nici pâna astazi nu i-au fost recunoscute meritele reale, macar la modul simbolic.
          1912 – Alexis Carrel, chirurg francez cunoscut ca un as al suturii venelor si arterelor, si creator al unei masini numite în presa epocii „inima artificiala” – un fel de stramos al celor de azi – obtinea mult râvnitul Nobel în medicina. El a devenit… personaj literar, în cartea lui Maurice Renard „Mâinile lui Orlac”. Aici, tot chirurg si tot genial, numit Cerral, realizeaza transplantul mâinilor unui criminal la un mare pianist, care suferise un accident grav, operatie în urma careia artistul devine el însusi ucigas. Aceasta ar fi latura anecdotica a imaginii publice a lui Carrel. Partea sa negativa s-a facut remarcata la sfârsitul carierei, prin proslavirea superioritatii rasei albe si sugerarea fara echivoc a eliminarii indivizilor considerati inferiori. Iata, asadar, ca Premiul Nobel nu este si un „vaccin” împotriva mentalitatilor supuse unor idealuri non-umane.