Stapani de necontestat ai marilor, strabatand intinderile albastre si inspumate in formidabilele lor drakkare, vikingii au lasat o amprenta de nesters in istoria omenirii, furia lor razboinica nefiind intrecuta poate decat de cea a hunilor sau a mongolilor. Navigatori innascuti, razboinici fara teama, ei au cutreierat indelung lumea, descoperind, poate, Lumea Noua, fara sa stie, cu sute de ani inaintea lui Columb. Vreme de secole, savantii s-au intrebat care a fost metoda gratie careia oamenii Nordului au reusit sa navigheze atat de precis, in conditiile in care ei nu cunosteau busola. Un posibil raspuns la aceasta intrebare a reusit sa fie dat doar de curand.
Un artefact misterios
O straveche legenda vikinga vorbeste despre o stralucitoare „Piatra a Soarelui” care, indreptata spre cer, dezvaluia pozitia astrului zilei chiar si pe vreme mohorata. Mult timp, s-a crezut ca e vorba despre o legenda, dar oamenii de stiinta, analizand proprietatile luminii solare, spun ca anumite cristale cu capacitati de polarizare – functionand in acelasi mod ca legendara piatra – i-ar fi putut ajuta pe navigatorii de odinioara sa strabata nordul Atlanticului. Evident, vikingii preferau sa plece pe mare in timpul sezonului cald, cand ziua polara le permitea sa strabata intinderi vaste de apa, sub razele Soarelui, prezent aproape permanent pe cer.
Dar mai multe saga islandeze, despre eroul Sigurd, sugereaza ca ei ar fi avut la dispozitie si un alt instrument – solasteinn – Piatra Soarelui. Una dintre aceste povesti descrie cum intr-o zi innorata, cand o mazariche rece cadea din cer, regele Olaf, aflat pe nava lui, a luat o Piatra a Soarelui, a indreptat-o spre cer si a vazut in ea locul precis unde se afla Soarele, dincolo de perdeaua groasa de nori. Abia in zilele noastre, savantii au avansat ideea ca miraculosul artefact ar fi putut fi o varietate de feldspat islandez.
O „busola” bazata pe razele Soarelui
Dupa cum se stie, lumina consta in unde electromagnetice care oscileaza perpendicular pe directia pe care calatoreste lumina. Cand oscilatiile sunt indreptate in aceeasi directie, lumina este polarizata. Un cristal de polarizare, precum calcitul, permite doar luminii polarizate in anumite directii sa treaca prin el si poate aparea stralucitor sau intunecat, in functie de cum e indreptat fata de lumina. Arheologul danez Thorkild Ramzskou este de parere ca, inaltand un cristal de calcit spre cer si rotindu-l, spre a observa directia de polarizare a luminii care trece prin el, vikingii puteau deduce cu precizie pozitia Soarelui, chiar si cand acesta se afla ascuns de nori sau de ceata, ori chiar cand trecuse deja de linia orizontului.
In ultimele luni, Gabor Horvath, specialist in optica la Universitatea Eotvos, Budapesta, si Susanne Akesson, istoric la Universitatea Lund, Suedia, au testat aceste idei, efectuand mai multe experimente. Mai intai, ei au cerut unui lot de voluntari sa estimeze pozitia Soarelui intr-o zi noroasa, dar erorile de pana la 95% i-au determinat sa creada ca vikingii nu se bazau, in nici un caz, pe ochiul liber, pentru a stabili aceasta pozitie. Au incercat apoi mai multe tipuri de cristale de polarizare si au remarcat ca feldspatul islandez permite ca modelul de polarizare a luminii sa fie similar, pe cer innorat, ca si pe cer senin! „Polarizarea nu este la fel de puternica, dar era probabil suficienta pentru a oferi vikingilor suficiente informatii referitoare la navigatie”, afirma Horvath.
GABRIEL TUDOR
Comentarii