Timpul, plastilina si energia neagra

          Secunde grabite si secunde lenese
          
          De mai bine de douazeci de ani, modelele evolutiei de ansamblu a Universului „nostru” se bazeaza pe acea explozie primara, Big Bang (Marele Zgomot sau nucleosinteza), când cvasi-instantaneu a inceput sa se dezvolte dintr-o particula primara materia si energia, in regim inflationist. Atunci a pornit cronometrul, adica – spun specialistii – acum 15-20 de miliarde de ani.

          Secunde grabite si secunde lenese
          
          De mai bine de douazeci de ani, modelele evolutiei de ansamblu a Universului „nostru” se bazeaza pe acea explozie primara, Big Bang (Marele Zgomot sau nucleosinteza), când cvasi-instantaneu a inceput sa se dezvolte dintr-o particula primara materia si energia, in regim inflationist. Atunci a pornit cronometrul, adica – spun specialistii – acum 15-20 de miliarde de ani. Dar, asa cum o demonstreaza variatiile „temperaturii fosile” (tradate de radiatiile de fond din acele „vremuri”), acel cronometru unic s-a divizat in mai multi confrati, caci nu in toate cotloanele Universului timpul curge cu aceeasi repeziciune. Nimic nu infirma, pâna-n prezent, aceasta teorie, ceea ce nu inseamna ca este corecta. In aceste conditii, ce aduce nou modelul Princeton-Cambridge?
          Astro-fizicianul Paul J.Steinhardt de la Princeton University afirma (in „Science”) ca Big Bang-ul la care fac referire toate variantele geometriei si dinamicii Universului nu reprezinta altceva decât o noua nastere in maternitatea cosmosului. Nu s-a intâmplat atunci nici pentru prima oara, nici pentru ultima oara generarea unui Univers. A fost, pur si simplu, o „intâmplare” care priveste Universul nostru, insa in alte momente, mai mult sau mai putin indepartate de Marea Explozie, s-au petrecut evenimente asemanatoare intr-o ciclicitate imprevizibila temporal. Iar succesiunea evenimentiala a formarii cosmosurilor reprezinta timpi diferiti pentru Universuri diferite, legate material (sau nu) intre ele.
          
          Poemul cu un numar infinit de strofe
          
          Pe ce se bazeaza aceasta ultima teza, care nu exclude ci inglobeaza modelele anterioare? Cele mai recente informatii oferite de binecunoscutul spion (radiotelescop) Hubble confirma faptul ca exploziile si moartea stelelor (supernovele) reprezinta o dovada a unei suspect de rapide expansiuni a Universului. Se stia, inca de pe vremea lui Einstein, ca aceasta expansiune este un fenomen real, dar nu se banuia ca acceleratia acestei „nervozitati” cosmice este atât de mare. Si atunci se poate pune intrebarea legitima: care este motorul suspectei acceleratii? Raspunsul fizicienilor este, deocamdata, unul echivoc. Ei apeleaza la o metafora si anume energia neagra sau necunoscuta. De unde provine aceasta? Nu cumva de la un nou Big Bang (sau mai multe) produs undeva, „departe”?
          Nu exista nici o certitudine in acest sens, insa modelul Princeton-Cambridge, prin ciclicitatea formarilor unor Universuri (poate paralele, poate intersectate) sustine teza conform careia nu este obligatoriu ca un Univers sa se „stinga” pentru a se „aprinde” un altul… Parca am fi pe tarâmul unui poem din a carui ultima strofa se plamadeste un alt poem sau, dupa alte teorii, chiar dintr-o strofa intermediara. Din acesta ceata ne-ar putea scoate satelitul „Plank”, pe care European Space Agency il va lansa in anul 2008. Va fi acest nou spion un deus ex machina? In opinia noastra, cu cât suntem mai bine informati, cu atât ne descoperim noi teritorii de ignoranta.