Abatorul personajelor literare

     Ma opresc astazi la romanul lui Nicolae Iliescu intitulat Abatorul de vise, aparut la sfârsitul anului trecut. Când spun roman ma refer la „roman” în stil Iliescu si asta pentru ca la Nicolae Iliescu, roman înseamna fictiune reala, personaje închipuite care seamana cu el alaturi de prieteni reali si personaje publice.

     Ma opresc astazi la romanul lui Nicolae Iliescu intitulat Abatorul de vise, aparut la sfârsitul anului trecut. Când spun roman ma refer la „roman” în stil Iliescu si asta pentru ca la Nicolae Iliescu, roman înseamna fictiune reala, personaje închipuite care seamana cu el alaturi de prieteni reali si personaje publice. Abatorul de vise este un fel de jurnal intim si romanesc în care notatiile sunt pe rând lirice si cinice, crude si romantice, critica literara si pamflet scris de un reprezentant de seama al prozei Generatiei ’80. Cine nu stie, crede ca autorul vorbeste despre un personaj, dar pentru prieteni, e limpede ca niste notatii ca acelea pe care o sa le citez mai jos nu se refera decât la autorul romanului, Nicolae Iliescu: „Dar nu, el nu a avut camera lui pâna la 30 de ani. A stat prin gazda, a obtinut o garsoniera la Policolor – unde n-a stat niciodata peste noapte, dar a folosit-o la alte nazbâtii -, a avut un apartament în Crângasi, de doua camere, unde „locuia” la sfârsit de saptamâna, pentru ca apoi sa renunte la el si sa se mute la nevasta. Treizeci de ani!”. Când renunta la notatii autobiografice, Iliescu face fotografii dupa realitate: „Mostra (din piata Gemeni, nu de la Lido-Venetia): taran român (cioareci de postav, cizme de cauciuc, pufoaica, palarie si mâini ponosite de munca timpului) intrând la brutaria turceasca (!) cu gând sa cumpere (!!) patru baghete(!!!)”. Sau emite pareri critice, scriind scurte eseuri sclipitoare: „Ne place acum sa ne plimbam cu privirea prin filmele de actiune, nu prin cele de arta. Când mai vad câte o secventa din aia, voit antologica, atoasa, cu trimiteri, un ghem de imagini metaforice, ma ia somnul. Desi arta, ca sa arate ce-i dincolo, are nevoie de o deplasare iute si rece, de un refuz al planului initial. Ca la Kusturica, care-i un Fellini balcanic: pac! Si iese o gâsca! Sau mortii aia care învie. Cazuri clinice, curte a miracolelor, frumusete decolorata…”. Poti întâlni eseuri pe marginea Bibliei, calatorii prin parcul Circului sau prin universul parizian. În acelasi timp, descoperi vibratia subtila a amintirilor din copilaria petrecuta în jurul blocului de pe „Stefan cel Mare”, în care descrierea sentimentala traieste alaturi de exprimari neasteptate, ambele atribute ale unui scriitor adevarat: „Ba, mai mult, nici batatorul, bara aceea de fier ruginit pe care întindea tata, dragalita doamne, covoarele, sâmbata de sâmbata, si în jurul careia ne jucam noi leapsa, umflate de farmecul discret al copilariei, nu mai putea fi folosita…Parintii nu ne mai dadeau voie „la copii”, în spatele blocului, astfel încât atârnam mai mult de balcon, privind vara care, ca o nesimtita, ne onora cu prezenta”. În fine, pentru cine nu întelege ca Abatorul de vise este un „roman” alaturi de care autorul adauga precizarea „conferinta de presa”, iata finalul cartii: „Acum, fix în momentul asta, îmi vine sa plâng. Trebuie sa reînvat sa traiesc. Pentru asta ai nevoie de un curaj nebun. Îl voi avea oare? (O voce din off, ca prin sticla): – Pacientul Nicolae Iliescu e rugat sa-si ia medicatia si sa se prezinte la radiologie!”. Aceasta este realitatea pe care o scrie Nic Iliescu, cu o finete aproape chirurgicala si cu un talent care nu trebuie sa-i lipseasca nici macar medicului, si pe care pâna la urma el o vede prin „prapaditul si testamentarul geam prin care abureste absurdul, nebunia si orgasmul existentei noastre de zi cu zi”.