Alaturi de biologie, arheologia a fost cea mai solicitata stiinta pe care nazistii au folosit-o in sprijinul teoriilor nationaliste si rasiste. Uneori, cu sprijinul unor oameni de stiinta din tarile ocupate. Datoria Germaniei victorioase e aceea de a ne elibera tara si de a o reda comunitatii germanice (…) Am putea intra in curand intr-un Reich extins, nu ca invinsi ci ca un popor eliberat!” Acest discurs (fragment) delirant tinut in 20 iunie 1942 la Berlin, in fata elitei Institutului Stiintific al SS, apartine unui francez invitat de Heinrich Himmler personal: Jean-Jacques Thomasset din Bourgogne.
Intr-o carte aparuta in acelasi an, un alt francez, Laurent Olivier, custode al Muzeului de antichitati nationale din Saint-Germain-en-Laye, releva amploarea unei legaturi inedite, care a existat intre arheologie si nazism. Lucrarea subliniaza faptul ca numerosi oameni de stiinta s-au angajat politic si ideologic in serviciul Germaniei naziste. Dintre toate stiintele germane, arheologia a fost domeniul cel mai direct mobilizat de cel de-al treilea Reich pentru a-si legitima operatiunea de epurare rasiala si de germanizare fortata.
In Germania, 86% dintre arheologi erau inscrisi in NSDAP, Partidul National Socialist al Muncitorilor Germani, adeziune pe care au incercat s-o minimalizeze dupa razboi. Pentru a oferi justificari de aparenta stiintifica politicii de dominatie si distrugere rasiala, nazistii s-au sprijinit pe biologie si arheologie. Delimitarea frontierelor noii mari Europe, aceea a unui Reich „pur din punct de vedere rasial” compus doar din germani, constituie una dintre preocuparile de baza ale nazismului. In acest context s-a recurs chiar la preistorie care a devenit un instrument de legitimare a politicii rasiale si a intereselor geostrategice legate de constructia „Marii Germanii”.
Scopul antropologilor nazisti, era acela de a demonstra faptul ca Europa a fost colonizata dintotdeauna de popoarele „germane”. Descrierea uneltelor preistorice apartinand epocii de bronz, in care apar obiecte tipice din ceramica in forma de clopot, este folosita ca un indiciu primordial al prezentei mitice a poporului german original.
In Alsacia si Lorrena, teritorii franceze anexate dupa razboiul din 1870, germanii, beneficiind de colaborarea „pasiva” a arheologilor francezi, fac sapaturi, inventariaza piesele muzeelor, ale colectiilor, incercand sa dovedeasca aici existenta unui trecut germanic.
Dupa razboi, cea mai mare parte dintre cei care au demonstrat ca trecutul poate deveni o arma folosita pentru a impune un popor si a exclude sau nimici un altul, si-au continuat cariera arheologica, acoperindu-se de onoruri.
DORIN MARAN
Comentarii