Civilizatii disparute      Popas la Iasnaia Poliana

          1. Civilizatii disparute
          Machu PichuLabirintul unde s-a ratacit Timpul
          
          PAUL IOAN
          
           Patru secole au fost necesare pentru descoperirea unei fantastice fortarete ascunse printre piscurile de 4000 de metri ale Anzilor peruvieni.

          1. Civilizatii disparute
          Machu PichuLabirintul unde s-a ratacit Timpul
          
          PAUL IOAN
          
           Patru secole au fost necesare pentru descoperirea unei fantastice fortarete ascunse printre piscurile de 4000 de metri ale Anzilor peruvieni. Nu i se cunoaste adevaratul nume, ce destinatie avea si de ce a fost parasita de bastinasi in secolul XVI, fara a fi atacata de conchistadori. A scapat neobservata de europeni pâna in in secolul XX, când a primit si numele de Machu Pichu.
          
           CAPODOPERA ARHITECTURALA A INCASILOR. In secolul XII, enigmatica populatie ce-si spunea Inca (Fiii Soarelui) cucerea un vast teritoriu in nordul si vestul Americii de Sud, venind de undeva din zona meridionala a continentului – nu se stie nici acum cu precizie de unde. La fel de razboinici si necrutatori precum aztecii, incasii au supus nu mai putin de 500 de alte etnii amerindiene. Nu s-au impus prin cultura (nu cunosteau nici o scriere), ci printr-o temeinica, chiar spartana organizare social-legislativa. Dar mai presus de toate, aveau „obsesia” constructiilor de drumuri pavate si de cetati-fortarete (inclusiv in jungla) menite sa reziste vesnic in fata oricarui inamic. Capitala incasilor, Cuzco, era – arhitectural – comparabila cu Roma cezarilor. Dar la numai 130 de kilometri de Cuzco, printre crestele andine, se afla cetatea Machu Pichu. Gasita abia in 1911, aceasta citadela a fost conceputa ca un labirint citadin inexpugnabil. La peste 4000 de metri, lemnul era o raritate si totul a fost durat in piatra: terase, fortificatii, palate regale, locuinte simple, bazine de acumulare a apei de ploaie, cazarmi, piete si un sofisticat sistem de parcele agricole pentru cultura principala, porumbul. Totul se incadreaza intr-un plan urbanistic aparent „intortocheat”, menit sa deruteze eventualii invadatori. Este un unicat arhitectural impresionant si abia fotografiile facute din avion i-au pus in evidenta toate insusirile.
          
           CUM A AJUNS UN MIT AL GRECILOR IN AMERICA DE SUD?De fapt, ceea ce ii frapeaza cel mai mult pe cercetorii istoriei amerindienilor este incredibila coincidenta dintre opera mitica a lui Dedal („inginerul” care a construit Labirintul de incarcerare a Minotaurului, sau, in alta varianta, palatul-labirint al regelui cretan Minos din Knossos). Labirintul Machu Pichu reflecta la rându-i simbolul vietii pline de meandre si in care drumul nu duce niciodata inapoi, ci mereu inainte, spre moarte. Inspirat din spiralele scoicilor (asa cum afirma poetul grec Theodorides), Labirintul – fie el amerindian, grec sau egiptean (cel al reginei Hawara din Krokodilopolis, de exemplu) – are deci conotatia luptei cu timpul, el este adevaratul prizonier. „Tinerete fara batrânete” este, in consecinta, o aspiratie omniprezenta a mitologiilor, inclusiv cea incasa.
          
           SI INCA O ENIGMA: RETELE DE DRUMURI FACUTE DE CEI CARE N-AU CUNOSCUT ROATA! 16 mii de kilometri de drumuri pavate (a doua, ca lungime, dupa reteaua romana de 90 de mii de km), inclusiv poduri suspendate in zonele mlastinoase si nisipoase! De ce acest urias efort de taiere de „autostrazi” in coastele Anzilor, daca incasii n-au avut vehicule, necunoscând roata? Nu lipseau borne indicatoare din 7 in 7 kilometri si locuri de odihna din 20 in 20 de kilometri. Ideea utilizarii soselelor drept piste de aterizare-decolare a fost avansata de multi cercetori, dar nu exista dovezi credibile… Nici un drum special amenajat nu ducea catre Machu Pichu. Aceasta enclava (probabil a preotilor, putând adaposti doar 500 de persoane) exista parca in afara timpului si spatiului, ascunzând mistere inca de nepatruns.
          
          2. Popas la Iasnaia Poliana
          
          IRINA STOICA
          
           Daca Ierusalimul, sau Mecca, sau malurile Gangelui sunt locuri sacre, atragând multimea pelerinilor din multe colturi ale lumii, exista si alte locuri de pelerinaj, dragi inimii noastre. Sunt locuri unde rugaciunile sunt la fel de pioase si unde amintirile iau locul procesiunilor sacerdotale. Stratford, Ravena, Weimer, Ipotesti sunt numai câteva dintre ele. Acestora, fara îndoiala li se adauga Iasnaia Poliana, locul unde s-a nascut si a trait cea mai mare parte a vietii, marele Alexei Tolstoi, „vârful de granit si de gheata”, cum îl numea Garabet Ibraileanu.
           Macinat toata viata de probleme sociale si filosofice, Tolstoi a incercat sa-si limpezeasca gândurile, cunoscând singurele satisfactii din viata, aici în Iasnaia Poliana, un sat aflat aproape 200 km de Moscova si la numai 14 km de Tula.
           Orfan de mama la doi ani si de tata la noua, Tolstoi ramâne, împreuna cu cei trei frati mai mari si sora mai mica, în grija rudelor. Crescut o vreme de o matusa a trait în mijlocul unei colectivitati de serbi, care desi eliberati prin decretul imperial din 1861, i se adresau ca unui conte, ale carui singure preocupari erau caii si vânatoarea. La 13 ani îi moare si aceasta matusa iar el este obligat sa plece cu o alta în Kazahstan. Are o tinerete tulbure, ca a mai tuturor tinerilor nobili si pierzând o buna parte din avere la curse si jocuri de noroc, la 21 de ani, când mosteneste Iasnaia Poliana, spera sa-si refaca situatia din agricultura.
           Dupa ce ia parte la razboiul Crimeii, remarcându-se în luptele pentru apararea Sevastopolului, dupa succese literare si calatorii în strainatate, el revine la Iasnaia Poliana unde înfiinteaza chiar o scoala primara pentru copiii taranilor. La 34 de ani o aduce aici pe Sofia, tânara sa mireasa de 18 ani. Casa în care locuiesc cei doi nu mai este însa vechiul conac cu scara monumentala si cu faimosul ceas adus din Anglia de printul Volconsky, bunicul matern al scriitorului. Sotii traiec într-o aripa cu doua etaje a conacului, complet separata de rest. Aceasta aripa este largita însa în fiecare an, pe masura ce familia devine mai numeroasa. Aici îsi traieste Tolstoi framântarile, dramele, neimplinirile chiar daca în timpul iernilor grele sotii, împreuna cu numerosii lor copii, se mutau într-o casa din Moscova.
           În urma sa au ramas scrierile dar si muzeul emblematic pentru cultura universala. Din biblioteca sa mai exista circa 22000 de volume, atent catalogate, purtând pe margini insemnari ale lui Tolstoi. Scaunul biroului sau are o înaltime incredibil de mica. Are putin peste 30 cm. Barba prozatorului atingea aproape nivelul mesei pentru ca miop fiind, refuza sa poarte ochelari. Pe birou sunt asezate amintiri dragi: un catel mic de bronz de la „matusa Toinette” si un prespapier din cristal verde de la muncitorii din Bryansk ca o dovada de dragoste si pretuire când oamenii bisericii îl acuzau pentru romanul „Învierea”. Exista aici si colectii de fotografii, si sera, admirabil întretinuta de fiica sa Tatiana. Masca funerara a marelui Tolstoi este strajuita de coroane. Numai masca, pentru ca mormântul sau este în mijlocul parcului, înconjurat de doi artari, trei ulmi si un stejar.
           Pâna nu demult tinerii casatoriti din zona veneau sa depuna aici un buchet de flori. Poate ca mai vin înca, dar multe dintre obiceiuri s-au pierdut în vâltoarea ultimului deceniu. Ramâne însa amintirea omului care pe drept cuvânt a fost numit „titanul de la Iasnaia Poliana”.