Dilemele literaturii

          La editia de anul trecut a Târgului de Carte „Gaudeamus – Carte de învatatura” care s-a încheiat pe 2 decembrie, am consemnat o dilema: desi oferta literaturii este mare, cererea cititorilor se îndreapta mai mult spre cartea neliterara. Nu s-ar putea spune ca lumea nu doreste sa citeasca literatura pentru ca atunci editurile n-ar publica literatura, mai curând e real faptul ca cititorul nu stie cum sa aleaga din noianul cartilor de literatura.

          La editia de anul trecut a Târgului de Carte „Gaudeamus – Carte de învatatura” care s-a încheiat pe 2 decembrie, am consemnat o dilema: desi oferta literaturii este mare, cererea cititorilor se îndreapta mai mult spre cartea neliterara. Nu s-ar putea spune ca lumea nu doreste sa citeasca literatura pentru ca atunci editurile n-ar publica literatura, mai curând e real faptul ca cititorul nu stie cum sa aleaga din noianul cartilor de literatura. Critica literara a murit si nici macar nu îl mai poate ajuta pe cititorul potential sa gaseasca drumul cel bun care duce la literatura de calitate. Un tânar care s-a dedicat scrisului, scriind de toate, de la articole de revista literara, la eseuri, povestiri, romane si dramaturgie (cred ca n-am uitat ceva) este Horia Gârbea, „cel mai prolific autor al gerneratiei 90”, cum spune criticul literar si el foarte prolific pâna de curând, Dan-Silviu Boerescu. Horia Gârbea a lansat la Gaudeamus cartea de proza scurta „Enigme în orasul nostru”, subintitulat „Millenium digital text”, desi marturisesc ca nu înteleg acest subtitlu în limba engleza, dincolo de proasta ortografiere a cuvântului „mileniu” (corect „millennium”). Cu un umor bine temperat, cu o gestica de pusti pus pe sotii, Horia Gârbea îsi construieste povestirile plecând de fiecare data de la o poanta pe care uneori o plaseaza chiar în finalul prozei. Într-„un fel de prefata”, prozatorul îsi anunta tehnica sa de a povesti, arta lui: ea se bazeaza pe falsele anecdote. Ca sa demonstreze aceasta teza este dat exemplul unor zicale celebre despre care toti am aflat la scoala, dar care sunt, de fiecare data, simple inventii literare. Concluzia partiala a lui Gârbea e una simpla: „printre noi sunt foarte multi prosti, dar scoala va crea si mai multi”. De aceea salvarea poate veni de la literatura, vrea sa zica autorul-scriitor. Ca pe urma „ce fac dupa aia, cu ea (cu literatura, adica, s.m.) si cu viata autorului, niste neispraviti, asta nu mai e treaba scriitorului. Concluzie finala: Bravos, natiune!”. Acesta e stilul bascalios al lui Horia Gârbea, dar sub umorul sau de buna calitate se ascund si lucruri mai profunde. Si cel mai bine se poate observa acest lucru în povestirea „Nasterea unei natiuni”, unde umorul si proiectia parodica dau nastere unei anecdote care poate fi la fel de adevarata sau inventata ca si zicala lui Goethe. Povestea începe cu o zi de lucru din viata prefectului de Napoca, Tiberius Agillus, exilat pe meleaguri dacice. Desi îsi boteaza supusii cu nume latinesti, Agillus aude tot felul de cuvinde în care litera „z” zumzaie vesel: zer, dârz, mânz. E drept ca uneori când dacii se enerveaza, Agillus aude un cuvânt care se termina în „z-d-a” pe care nu-l pricepe. Uneori prefectul e nevoit sa împarta si dreptatea. Iata o mostra: „Povestea era simpla. Acuzatul îsi neglija nevasta tinându-se cu barbatii. Interesat, presedintele de complet ceru amanunte, gândindu-se sa-l achite si apoi sa-i ceara recunostinta. Dar nu aceasta era vina principala. Nenorocitul bagase toate economiile familiei, schimbate în sesteti, într-un joc în care oricine punea o suma, o lua înzecit peste o luna”. Nici femeia înselata de sot pidosnic nu este uitata. „Agillus o gazdui la curtea lui pe harnica femeie care se facea mereu mai utila si despre care aflase ca purta numele imposibil de Dochia. Învatase si ceva latina, iar Agillus era multumit. De aceea fu surprins, într-o zi, s-o vada foarte îngrijorata… Nu pricepea nimic. Dar Dochia-Iulia continua, aproape plângând, sa-si arate trupul si sa strige spre roman un cuvânt dacic: Barza! Barza!”. În fond asa s-a nascut natiunea noastra si toate natiunile de pe pamânt. În „Jurnalul literar”, Cornel Regman scria în 1998 despre stilul lui Horia Gârbea: „disponibilitate pentru ludic, pentru moft, pentru bavardaj, conectata la sursa promovatorului Caragiale”. Si avea perfecta dreptate.