Nimeni nu stie reteta vietii…

          Raspunsuri fata de care stiinta ramâne datoare
          
          Sunt aproape 50 de ani de când, în 1953, Stanley Miller reusea celebra experienta în care re-crea în laborator conditiile primordiale din atmosfera terestra si, mai mult, reusea sa obtina aminoacizi – caramizile din care este construita viata. Dar nimeni nu poate spune ca s-ar afla în posesia retetei vietii.

          Raspunsuri fata de care stiinta ramâne datoare
          
          Sunt aproape 50 de ani de când, în 1953, Stanley Miller reusea celebra experienta în care re-crea în laborator conditiile primordiale din atmosfera terestra si, mai mult, reusea sa obtina aminoacizi – caramizile din care este construita viata. Dar nimeni nu poate spune ca s-ar afla în posesia retetei vietii. Cea mai neînsemnata bacterie este mult prea complicata pentru a o reproduce. Sa fie de fapt viata, cum sustine Christian de Duve, Laureat al Premiului Nobel… o necesitate cosmica?
          
          Si la primul fel, o supa…
          Supa primordiala! Termenul s-a încetatenit si este chiar unul foarte potrivit: este si ceea ce au reusit Harold Urey si Stanely Miller, supunând unor descarcari electrice un amestec de metan, amoniac, vapori de apa si hidrogen. În vasul de experienta s-a observat formarea unor aminoacizi – cele 21 de elemente din care sunt construite toate proteinele: supa vietii! Pasul nu a fost însa suficient. Pentru ca aminoacizi se gasesc… si prin alte parti! Inclusiv în meteoriti, de unde si ideea sustinuta si vehiculata si astazi ca viata ar fi de fapt de origine extraterestra. O ipoteza „alimentata” de imposibilitatea efectiva de a explica aparitia primului organism viu.
          
          O problema de probabilitate
          Unul din marii si pasionatii popularizatori ai stiintei, fizicianul si matematicianul englez Paul Davies, ne ofera o imagine foarte plastica: luam o roaba cu caramizi si le aruncam în aer! Credeti ca se va construi, singura, o casa? Nicidecum! Pentru ca, asa cum spune Fred Hoyle, care, printre altele, este unul din partizanii „panspermiei”, „importului” de viata din cine stie ce domenii extraterestre, probabilitatea aparitiei vietii este la fel de neînsemnata ca cea ca un curent puternic de aer traversând o fabrica de avioane sa adune toate piesele disparate si sa construiasca un Jumbo Jet!
          
          Jocul cu litere si cuvinte
          Luati doi bucatari si dati-le aceleasi ingrediente si mâncarea pe care o vor gati nu va avea acelasi gust! Secretul vietii pare a se afla mai curând în… instructiunile de „fabricare” a proteinelor. În jocul literelor, cele cu care este scris codul nostru genetic, si al cuvintelor, aminoacizii din care sunt construite propozitiile si frazele care înseamna în final un organism viu. Asa ca întrebarea trebuie reformulata: cum s-a ajuns la un asemenea sistem ingenios de instructiuni care sa permita aparitia unor structuri atât de elaborate încât si cele mai simple dintre ele „rezista” întelegerii noastre si intentiilor de reproducere? Lucrurile par a fi însa si mai complicate. Caci daca acceptam – ceea ce pare de altfel normal – ca cele care dicteaza combinarea corecta a moleculelor sunt legile naturale, apare înca o întrebare:
          
          Care legi?
          Chimiei… nu-i pasa! Din punctul sau de vedere, aminoacizii trebuie sa se dispuna în asa fel încât sa fie biologic functionali, si atât. Codul genetic al organismelor „descifrate” pâna acum scoate însa în evidenta faptul ca cele 4 litere, cele 4 baze azotate care îl compun (A, T, C, G – de la adenina, timina, citozina si guanina), formeaza combinatii întâmplatoare. Sa fie legile fizicii? Nu se poate – intervine Paul Davies – pentru ca acestea actioneaza în asa fel încât pâna la urma determina formarea de structuri ordonate, în care elementul numit „întâmplare” este minim! Solutia posibila: legile sunt cele ale mediului înconjurator, supuse deci evolutiei darwiniene! Ceea ce pare logic si tinând seama de faptul ca „sporul” de complexitate într-un organism apare prin „lungirea” codului genetic, deci prin sporirea numarului de informatii primite, informatii care evident vin din mediul înconjurator, selectionate prin selectie naturala de tip darwinian!
          
          Pasul decisiv
          Da, veti spune, doar ca pentru ca selectia naturala sa poata actiona, trebuie ca… viata sa existe! Sa fi început deja procesul evolutiei sale! Si atunci întrebarea se mai transforma o data: cum s-a „insinuat” prima instructiune în faza pre-biotica, atunci când „bucatarul cosmic” nu facuse decât sa-si puna pe masa lui zarzavaturile, apa si tot ce-i mai trebuia pentru a se apuca de gatit primul fel? „Problema esentiala a vietii este sa gaseasca un sistem molecular de-a dreptul special printre un numar enorm de alternative”, revine Paul Davies. Pasul decisiv este… informatizarea materiei. Iar singura care poate oferi solutia pare a fi centenara mecanica cuantica a fizicienilor: aceasta pentru ca un sistem cuantic, un sistem functionând la dimensiuni chiar si mai mici decât cele ale atomilor, are senzationala capacitate de a elabora tocmai ceea ce avem noi nevoie, instructiuni. Si face aceasta cu o viteza pe care nici un sistem „clasic”, dintre cele aflate la dispozitia noastra directa, nu o poate realiza. Asa ca, indiferent ca provine de pe Terra, sau am primit-o „la pachet”, explicatia vietii, rezervata pâna acum biologiei si chimiei, pare a fi datoria (si a) uneia dintre cele mai vechi stiinte pe care le-au inventat oamenii: fizica.
          
          Poate ca acesta sa fie pasul decisiv. Va fi însa el si pasul „final” în întelegerea procesului subtil care la încheierea sa ne pune în fata aceasta minune numita viata? Sau vom mai astepta aidoma exploratorilor din povestea „Minelor lui Solomon”, spusa de Sir Henry Rider Haggard, când le-a vorbit calauza lor, negrul Umbopa: „Ce este Viata? Spuneti-mi, o, oameni albi, care sunteti întelepti si cunoasteti secretele lumii, si lumea stelelor, si lumea care se afla deasupra stelelor, si împrejurul lor; voi care dati stralucire cuvintelor voastre – încotro se îndreapta ea si de unde vine! Nu îmi puteti raspunde; nu stiti… Din întuneric am venit si în întuneric ne intoarcem. Ca o pasare purtata de furtuna, iesim în zbor din Nicaieri; numai pentru o clipa aripile noastre pot fi vazute în lumina focului apoi disparem din nou în Nicaieri. Viata nu este nimic. Viata este totul. Este mâna cu care tinem la distanta Moartea. Este licuriciul care lumineaza pe timp de noapte iar dimineata isi pierde stralucirea…; este umbra care alearga pe deasupra ierbii si se pierde de îndata ce soarele coboara la apus.”