Doua lacate si… o cheie pastrata în inima

Daca ar fi sa ne luam dupa coperta, povestirile cu care debuteaza Veronica A. Cara trebuie sa fie „de dragoste”, lucru, de altminteri, de asteptat de la o scriitoare aflata la începutul carierei si de la încheietura fina a mâinii cu care vrea sa intre în literatura româna cu cartea „Viata pe acoperis”.
Daca ar fi sa ne luam dupa coperta, povestirile cu care debuteaza Veronica A. Cara trebuie sa fie „de dragoste”, lucru, de altminteri, de asteptat de la o scriitoare aflata la începutul carierei si de la încheietura fina a mâinii cu care vrea sa intre în literatura româna cu cartea „Viata pe acoperis”. Ce ne spune coperta? Doua lacate ruginite prinse unul de altul si o silueta rosie având o cheie alba în piept. Editura Gramar ilustreaza astfel un titlu de carte cu care nu are nimic în comun. Sa vedem ce zice Valeriu Râpeanu despre „Viata pe acoperis”. Daca ar fi sa-i dam crezare, „Veronica A. Cara dovedeste, în cartea cu care paseste în literatura româna, înzestrarile unei scriitoare adevarate. Debut care echivaleaza cu o afirmare…” Poate ca tânara debutanta, al carei talent este invers proportional cu vârsta, zice Valeriu Râpeanu, este înzestrata pentru literatura, de-altminteri fotografia de pe ultima coperta sustinând aceasta afirmatie. Dar de aici pâna la „certitudinea matura a scrisului”, „adevarata virtuozitate” a tinerei scriitoare si alte aprecieri care ne fac sa ne gândim ca este vorba despre altcineva, despre Celine sau Marin Preda de pilda, e totusi o cale destul de lunga. Daca ar fi sa ne luam dupa dl. Râpeanu definirea prozei domnisoarei Cara „dintr-o singura perspectiva ar fi o greseala si ar însemna sa-i îngustam bogatia de posibilitati”, lucru cu care sunt în principiu de acord, desi n-o cunosc personal pe autoare. De citit, însa, am citit prozele despre care pot spune doar ca îmi transmit un sentiment de „deja vu”. O imitare superficiala a stilului generatiei ’80, al carei univers era lumea periferica, a cartierelor, populata cu profesori navetisti si drame conjugale. Totul avea acolo o profunzime mascata de ironie si aciditate a observatiei care mitiza derizoriul. Pacatul domnisoarei Cara este ca înregistreaza anecdoticul fara sa-i citeasca si profunzimea. Asa se întâmpla în povestirea care da titlul cartii unde singura reactie pe care o ai dupa ce ai terminat de citit este „si ce (daca)?”. Unul, Mitel, traieste pe acoperisul unui bloc. Ca sa vezi. În alta povestire, „Omul Pavel”, împrumuturile de stil si subiect ajung undeva la proza rurala a anilor ’70. La Cara, vorbarie multa si prea putina substanta. „Stirul n-avea tepi, dar ardea tare la mâna. Cu pielea piscata, cu venele umflate, Pavel tragea în nestire de stir, dar stirul parca crescuse-n stânca, nu-n pamânt si parca i se stâncise si radacina” este un exemplu de „acuitate”. Pâna la „structura spirituala dominanta a prozelor sale”, autoarea mai are de lucrat la limba româna pentru ca pâna la literatura drumul este si mai lung: „si Pavel ramase acolo toata noaptea si le asculta povestile la toti”. O fraza agramata care îti poate aduce aminte foarte usor de versul stupid dintr-o ve-che melodie „…tu i-ai aratat la toti”. Un titlu imposibil, „Renata în ora posibilului”, anunta o poveste de dragoste dupa care se pare ca tânjeste autoarea. O povestire fara cap si coada, cu stângacii care anunta înca multi ani de perfectionare a stilului. Pentru ca literatura este stil si nu anecdotica insignifianta. „Nu te vreau, tipa ea, ducându-si mâinile la ochii” sau „o toamna frumoasa întrece orice anotimp” (la fuga?), „Renata tâsni prin usa metroului”. Povestile de dragoste se termina o data cu „Omul negru”, un alt exemplu de literatura ieftina cu un el si o ea care se extaziaza candid la orice ora din zi si din noapte. În rest, degeaba am cautat în vreo povestire absurdul sub semnul caruia sta cartea de debut a Veronicai A. Cara ca tot nu l-a gasit. Si asta în ciuda motto-ului din Camus cu care se deschide pretentios cartea: „Totul e îngaduit, exclama Ivan Karamazov. Si în aceste cuvinte presimtim absurdul”. Eu unul nu am decât presimtirea unei scrieri de început care nu impresioneaza deocamdata decât pe cunoscuti.