Am fost, o vreme, învatacel în pilotajul planoarelor. Decolam pe micul aeroport sportiv de la Balta Verde, de lânga Craiova, cu planorul tras de un mosor cu cablu, forta numita portanta ma „umfla” pâna la câteva sute de metri, puneam planorul în panta, adica cu botul în jos si ma învârteam, ajutat de mansa si paloniere, în cautarea unui curent ascendent.
Am fost, o vreme, învatacel în pilotajul planoarelor. Decolam pe micul aeroport sportiv de la Balta Verde, de lânga Craiova, cu planorul tras de un mosor cu cablu, forta numita portanta ma „umfla” pâna la câteva sute de metri, puneam planorul în panta, adica cu botul în jos si ma învârteam, ajutat de mansa si paloniere, în cautarea unui curent ascendent. Il gaseam fie deasupra Jiului – apa curgatoare trage straturile de aer dupa ea – sau deasupra lanurilor secerate – lumina reflectata de miristea galbena încalzeste aerul si îl face sa se ridice – sau spionam berzele – mare maestre în aflarea curentilor turbionari – si ma luam dupa ele. Ajuns sus, spre mia de metri, peisajul era ametitor: ma simteam stapân peste vaste întinderi, liber ca pasarea cerului, element component al atmosferei, transparent ca aerul si cerul albastru. Întâlnirea cu norii era însa si mai socanta: brusc, monstrul alb înghitea mica pasare de lemn si pânza, era o alta lume, patrundeam într-un mediu în care aerul se amesteca cu un alt element fundamental, apa, o ametitoare stare de incertitudine ma stapânea, pâna ieseam din închisoarea de vapori, plutind, maiestuoasa, deasupra câmpiei Olteniei.
Aduc din memorie anii din îngusta mea cariera de pilot, datorita unei lucrari pe care o am în mâna: „Combien pese un nuage” („Cât cântareste un nor?”), a meteorologului Jean-Pierre Chalon, director al Scolii Nationale de Meteorologie din Toulouse. Omul de stiinta francez ne vorbeste cu admiratie despre acesti nori, monstri care înconjoara Pamântul, descriind deliciile estetice pe care i le aduc cirrus si stratus, nembo-stratus, cumulus si altocumulus, în fapt, uriase cantitati de apa care se plimba deasupra planetei. Un mic nouras inofensiv de cumulus, de pilda, în kilometrul cub de vapori pe care îl ocupa, are în el apa care cântareste, totusi, 10.000 de tone, ne informeaza meteorologul francez. Iar picaturile dintr-un urias cumulus-nimbus, negru ca cerneala, si care poate atinge o grosime de 15 km (!), ei, bine, pus pe un cântar celest, acest gigant ar cântari 1.000.000.000 de tone! Adica greutatea unui miliard de automobile sau a 3 milioane aeronave Airbus A 340 – închipuiti-vi-le defilând pe cer… si, aflati, din pântecul gigantului pot cadea peste noi mai multe milioane de tone de apa si gheata, cu un debit de 4.000 tone pe secunda – ceea ce si explica, ne spune Chalon, de ce am avut, în aceasta vara, catastrofele meteorologice pe care le-am avut, aproape pe toata suprafata Europei. Norii „rai” sunt adusi peste Batrânul Continent de un anticiclon, care se formeaza deasupra Tunisiei, ne informeaza meteorologul francez, iar acestea se „fisureaza” începând cu zona muntilor Ceveni, si de acolo, curg mai departe, peste Europa Centrala, de Vest si de Est, fara partipris-uri geopolitice, si cu durate de viata destul de mari – zile întregi – ceea ce le permite norilor cumulo-minibus sa si „nasca” norisori suplimentari – adevarate „fabrici de nori”; descrie, admirativ Jean Pierre Chalon.
Iar daca sunt atât de grei, de ce plutesc? de ce nu cad? ne întrebam noi, cetatenii neplutitori, pietoni, fireste, pe aceasta planeta. Simplu, din pricina Legii lui Arhimede, raspunde Chalon: oricât ar fi ei de mari, norii sunt mai grei decât aerul, asa ca, maiestuosi, plutesc pe cer. Dar plutesc doar o vreme, fireste, pâna când misterioase schimbari de temperatura fac micropicaturile de apa sa se aglutineze si atunci norii se pravalesc peste noi, pietonii, ne adapa ogoarele, ne spala strazile oraselor, ne realimenteaza resursele subterane de apa.
Ei da, uneori ne mai sperie, chiar ne fac rau – dar si asta face parte din contractul pe care l-am încheiat cu Dumnezeu….
vineri, 11 iulie 2025
vineri, 11 iulie 2025
Comentarii