Lumi stranii

          A rulat pe marile ecrane, cu ani în urma, un film extraordinar, realizat de Jacques Yves Cousteau, cavaler al apelor. Filmul se numea „Lumea tacerii”, a intrat în absolut toate cinematografele Pamântului si a relevat omenirii ce încântatoare si solide bogatii si câta viata ascund apele oceanului planetar.

          A rulat pe marile ecrane, cu ani în urma, un film extraordinar, realizat de Jacques Yves Cousteau, cavaler al apelor. Filmul se numea „Lumea tacerii”, a intrat în absolut toate cinematografele Pamântului si a relevat omenirii ce încântatoare si solide bogatii si câta viata ascund apele oceanului planetar. Si, de asemenea, câte ciudatenii zac în adâncuri, straine perceptiei si întelegerii noastre – asa cum descopera cercetatorii de la Universitatea din Hawaii, surprinsi sa gaseasca, la mii de metri adâncime, vietuitoare care, eventual, vor fi traind pe Ganymede, satelitul lui Jupiter!
          Despre ce este vorba? Universitarii hawaiieni descopera, de curând, peste 100 de hornuri hidrotermale, nu departe de insula Vancouver, în chiar locul în care placile tectonice se marginesc, permitând, prin interstitii, scaparea lavei din miezul de foc al planetei. Apa din jurul hornurilor este, fireste, fierbinte (atinge în unele cazuri 420s C!), iar emisiile sulfuroase, cu continut si de azot, hidrogen, carbon, metan constituie, observa cercetatorii, tocmai ingredientele de baza pentru „fabricarea” spontana a aminoacizilor, adevarate caramizi ale vietii. Deci, practic, ne aflam la 2500 m adâncime sub ape, în exact conditiile pe care le avea Terra cu 4 miliarde de ani în urma, atunci când „laboratoarele” oceanului planetei obtineau primele scântei ale vietii! Mai ales ca hornurile au în jur depuneri mari de pirita, ideale, ca baza, pe post de… semiconductor, catalizator al reactiilor de combinare – de unde molecule noi, la care curentii marini de pe fundul oceanului aduc, permanent, materie prima iar cuptoarele suboceanice energia de care amestecul are nevoie, deci adevarate minireactoare producând viata, cum metaforic se exprima Kim Juniper, bioastronauta a Universitatii din Quebec, participanta la experiente.
          Ce cred cercetatorii de la NASA, implicati si ei în proiectul „odiseei spatiale de sub mari” – cum inspirat au numit cercetarea redactorii canadieni ai ziarului The Globe and Mail? Implicati efectiv în proiect, specialistii Agentiei Nationale Spatiale Americane lanseaza ipoteza ca ceea ce se întâmpla pe fundul Oceanului Pacific, în absenta oxigenului, se poate foarte bine întâmpla si pe satelitii jupiterieni Europa si Ganymede unde, poate, într-un viitor nu prea îndepartat, roboti pe care NASA îi va lansa peste câtiva ani vor descoperi, se spera, viata extraterestra. Adica primele forme, primele semnale prin care mult asteptatul E.T. îsi face simtita prezenta în sala festiva a lumii.
          Bineînteles, noile forme de viata subacvatice nu seamana cu nimic din ceea ce biologii au întâlnit pâna acum. Dar între 3000 si 600 de metri, batiscafurile oceanografilor întâlnesc destul de des „oaze” de viata plutitoare, împinse de curenti fierbinti stârniti de Hafeistos, zeul din miezul Pamântului. Oaze în care clocoteste viata, sute de mii de vietati miscând pe metrul cub de apa – viermi filiformi, diferite soiuri de paianjeni si plancton – material de studiu, acum, pentru geologi, microbiologi si astrobiologi.
          Ce straniu: sa privesti în adâncul oceanelor pentru a sti ce sa cauti pe alte planete…