La Editura Eminescu a aparut la sfârsitul anului trecut o carte semnata C. Turturica si intitulata destul de incitant Nu esti obligat sa mori tâmpit si în paranteza Marturia informatorului.
Despre aceasta carte autorul exceptionalului roman Patimile sfântului Tomaso D'Aquino, Alex Mihai Stoenescu, scrie pe coperta a IV-a: „Aproape muritor de foame în acel decembrie '89, datorita refuzului de a scrie omagii pentru Ceausescu, Constantin Turturica ne pune acum sub ochi marturia unui destin multiplicat în sute de mii de destine mutilate de comunism. Romanul Nu esti obligat sa mori tâmpit este cronica acelui român strivit de istorie, mai întâi uitat de regimul democratic în saracie si promiscuitate, apoi îmbiat de lozincile umaniste ale comunismului, convins sa-l slujeasca în calitate de informator al securitatii, pentru ca apoi sa se trezeasca la realitatea ororii si sa-i devina periculos opozant."
Am citit si eu cu interes aceasta carte si marturisesc ca ma asteptam la mai mult, cel putin având în vedere subtitlul „Marturia informatorului". Sub acest aspect ni se ofera mai putin. Un subtitlu ca „Blestemul tatalui" era mai potrivit pentru ca este vorba, cel putin în prima jumatate a romanului, despre un tânar care traieste în perioada de dinaintea lui 1947 si care se maturizeaza în regimul comunist care a urmat. Pâna la „eliberare", tânarul sufera de pe urma faptului ca era copil de jandarm, omul ordinii urât de oricine, si este tinta rautatilor celorlalti copii. Dupa schimbarea regimului, acelasi tânar are de suferit de pe urma faptului ca tatal sau fusese jandarm, deci „aparatorul regimului burghezo-mosieresc". Cu aceasta tinichea legata de coada, tânarul intrat în regimul comunist încearca sa se împlineasca intelectual. Se va izbi mereu de acest „blestem" si, urmând drumul sinuos al întâmplarilor sinistre din acei ani de început ai dictaturii, reuseste sa absolve Facultatea de filozofie. Trei sferturi de carte ni se povestesc tot felul de scene incredibile din acei ani, scene carora tânarul le este martor. Aici romanul nu e prea departe de romanul „obsedantului deceniu" care se scria în anii saptezeci. Oricum, tânarul crede în regimul umanist comunist si în ciuda neîmplinirilor personale crede în justetea lui. Eroul este un „tâmpit" în acest sens, care nu este obligat sa si moara asa. Încetul cu încetul el îsi da seama ca lucrurile nu sunt asa de roz cum sunt prezentate în presa. Îsi da seama de stupiditatea epurarilor politice, a presei de propaganda. Are si caracter si nu intra cu voiosie în tagma celor care se dau cu puterea. Pâna la urma va începe si el sa minta, sa toarne. Ca o încununare a credintei lui în sistem, vrea sa intre în securitate. Nu e primit. Obtine un contract de informator. În ultimele pagini ale cartii aflam adevarata marturie a informatorului pus sa traga de limba un intelectual care patise o multime de lucruri ca prizonier în URSS si care acum îsi traieste anonim existenta pe la „Tosca". Tragându-l de limba pentru a face un raport „stapânilor lui", proaspatul informator îsi da seama de absurditatea faptului, asta si dupa ce omul tras de limba îi dezvaluie gaunosenia marxismului, si se hotaraste sa tradeze securitatea. Dupa acest viraj foarte scurt al povestirii, sub semnul „pâna si cel mai somnoros om tot se trezeste o data si o data din somn", cartea se termina cu întrebarea „Spune-mi, Doamne, ce ma mai asteapta?". Pai, daca ar fi sa raspundem din off, am spune ca a urmat o Revolutie pe care am asteptat-o ca sa ne scape de comunism, dar si un nou „blestem al tatalui", acela care ar putea sa cada asupra copilului fostului informator al regimului comunist. Absurdidatea cu repetitie! Stupida Istorie a planat peste capul nostru…
Comentarii