Pe mount wilson

          Prin anii 1920, pe acest vârf de munte din California urca, in fiecare seara, legendarul Edwin Hubble. Isi potrivea telescopul „HOOKER” de 100 de inci (2,5 metri) spre regiunea de pe cer pe care dorea sa o scruteze si astepta „schimbul III”, ca toti astronomii lumii.

          Prin anii 1920, pe acest vârf de munte din California urca, in fiecare seara, legendarul Edwin Hubble. Isi potrivea telescopul „HOOKER” de 100 de inci (2,5 metri) spre regiunea de pe cer pe care dorea sa o scruteze si astepta „schimbul III”, ca toti astronomii lumii. Noaptea venea, mai totdeauna fara nori si Hubble putea strapunge in voie adâncimile Caii Lactee, descoperind stele, galaxii si metagalaxii care, intelege el la un moment dat, se departeaza in mare viteza de un punct initial, de un moment zero al nasterii Universului. Hubble l-a numit „Marele Bang” („Big Bang”) – si cartile si manualele de astrofizica s-au schimbat cu totul. La 80 de ani de la pasii lui Hubble – cu numele lui a fost botezat telescopul celest, satelit al Pamântului – pe potecile aflate in vârful celor 2.000 de metri ai vârfului Wilson, astronomii lucreaza pe o alta unealta de scrutat cerul, un frate mai mic – si mai modern – al lui „HOOKER”, pe numele sau, CHARA. Este un interferometru, in acte se numeste Center for High Angular Resolution Astronomy Array (Centru de retea astronomica de observatie unghiulara) si este, de fapt, un multi-telescop. Adica un ansamblu de telescoape care, folosind „efectul Michelson” (rezolutia unghiulara se obtine privind obiectul celest cercetat din puncte diferite) reuseste imagini de 50 de ori mai clare decât orice alt telescop clasic cu oglinda. Instalatia este compusa din 6 telescoape conventionale mici, dispuse pe o sina circulara (cerc cu diametrul de 360 metri), formând un Y yariabil, din 1.000 de metri de cablu optic – prin care circula semnalul luminos captat de telescop si reflectat de oglinzile lor si 20 de computere, care asambleaza imaginile partiale. Acesta este interferometrul CHARA, el masoara foarte exact distantele de la Pamânt la stele, „desluseste” stele duble in puncte luminoase aparent singulare (Castor, de pilda, din constelatia Gemeni, s-a dovedit a fi de fapt un ansamblu de 6 stele!) si „dibuieste” planetele care, eventual, trec prin dreptul stelei-mama studiate (peste 100 de planete din afara Sistemului Solar sunt acum inscrise in cataloage!). CHARA insa este doar unul dintre interferometrele care, in lume, inlocuiesc batrânele telescoape cu oglinda. Se mai afla unul pe muntele Mauna Kea, in Hawaii, folosit de NASA, un altul la Observatorul Lowell, din Arizona (folosit de… Marina Americana), sau VLTI-ul (Veny Large Telescope Interferometer – in traducere Interferometru cu telescop foarte mare) de la Cerro Paranal, la care lucreaza astronomi din tarile Uniunii Europene. Dar promovarea majora a urmasului lui „Hooker”, de pe muntele Wilson se va face in 2009; atunci specialistii de la NASA, convinsi deja de eficienta interferometrului, ca unealta, vor trimite in ceruri fie un satelit, care va desfasura, pe un cerc in jurul lui, trei telescoape, ce isi vor trimite semnalele luminoase captate in centrul cercului, fie un ansamblu de telescoape, lucrând cu raze luminoase si infrarosii si combinând semnalele receptate. Cu acest interferometru ceresc astronomii spera mai ales sa descopere planete mici, de dimensiunile Pamântului. Care, eventual, sa aiba atmosfere, si in care, eventual, sa se fi putut naste viata. Poate chiar viata rationala.