Proiectul „Millenium” – BIFROST

           Hai sa construim „Aquarius”-uri, orase marine, spune americanul Marshall T.Savage, adica entitati rentabile economic, care au o perspectiva grozava: vor fi capabile sa tezaurizeze energie.

           Hai sa construim „Aquarius”-uri, orase marine, spune americanul Marshall T.Savage, adica entitati rentabile economic, care au o perspectiva grozava: vor fi capabile sa tezaurizeze energie. Înghesuind câteva asemenea insule artificiale în Oceanul Indian, calculeaza el, putem face ca, la un moment dat, „ciorchinele” tropical sa preia energia furnizata de OTEC-uri, centralele termoelectrice ale „Aquarius”-urilor, pentru a o dirija catre coasta de Est a Africii si de acolo catre ceea ce va purta numele de Podul Bifrost, construit de mecanici fie pe muntele Kilimanjaro („Zapezile de pe Kilimanjaro”, Hemingway, va amintiti?), fie pe vecinii acestuia, Mount Kenya sau Mount Margherita. De ce? Pentru ca un calcul simplu ne arata ca lansarea unor rachete în afara Pamântului se face mai usor de la Ecuator. Construim, asadar, sub Kilimanjaro, un accelerator de masa cu levitatie magnetica, sub forma unui tunel lung de 250 km, începând sub vârful Ngorongoro, de la localitatea Nainokanoka. Tunelul va trece pe sub câmpia Serengeti, pe sub defileul Olduvai si va „scuipa” rachete spre cer, de pe buza caldarii Kobo, din chiar vârful piscului Kilimanjaro, la 5600 metri înaltime. Calatorind pe o unda de soc („un calaret al undelor”) capsula construita din carbon-carbon armat va fi, de fapt, un expres-ghiulea, pe care îl propulseaza cu viteza foarte mare (pâna la 5 km/sec.), electromagneti supraconductori, deci câmpuri magnetice foarte puternice – electromagneti încorporati în sina, în fata capsulei, o atrag iar magnetii din spatele acesteia o resping – în tubul vidat, deci cu frecare mica. Capsula în care se afla materialele sau oamenii ce trebuie expulzati spre ceruri paraseste tunul Bifrost (de fapt, ideea lui Jules Verne despre plecarea spre Luna dar nu cu explozibil) cu viteza de 6,5 km/sec si cu o acceleratie de aproape 10 g (g = acceleratia gravitationala – 9,8 km/sec2) si pleaca spre orbita proiectata tâsnind pâna deasupra atmosferei. Va fi ajutata, dupa stratosfera, de „rafale” de lumina laser, care izbesc – ce idee! – un învelis de gheata pe care îl are „ghiuleaua”, vaporizându-l iar aburul supraîncalzit o propulseaza cu un impuls specific de 1000 de secunde. Rafalele vor porni din 6 lasere cu electroni liberi (idee deja aplicabila în tehnica de astazi) de câte 250 megawati fiecare, alimentându-se fireste, de la centralele OTEC de pe Aquarius-urile ancorate în Oceanul Indian.
           O nava-calaret a undelor si purtatoare de capsula-container are cam un ciclu de 5 minute, de la startul în capsula tunelului pâna la orbita cosmica – ceea ce ar face ca „tunul” Bifrost sa trimita circa 360 tone încarcatura (oameni, materiale, aparate) la fiecare 24 de ore, adica echivalentul a 12 navete spatiale de astazi! La un cost suportabil pentru economia planetei, caci investitia de 25 miliarde dolari pentru Bifrost s-ar rentabiliza prin pretul mic al unui kilogram ridicat pe orbita, doar 5,6 dolari. Cum vom sapa tunelul de 250 de km? Nici o problema, ne linisteste Savage, avem experienta Eurotunel-ului de sub Canalul Mânecii, avem „cârtite” ultramoderne deja, si vom avea energie ieftina si abundenta din mare – asa ca, la un pret de doar 5000 dolari pe metru liniar „podul” Bifrost va înainta repede.
           Vom avea deci, spre anii 2020, catapulta care va înlocui navetele spatiale costisitoare si rachetele-bidon de astazi, risipitoare si poluante. Din statia Bifrost vom putea decola, la ora fixa, spre cosmosul de deasupra capetelor. Unde? Spre Asgard, hotaraste demiurgul în imaginatie M.T. Savage, preluând un element din miturile vikingilor, adica spre primul oras cosmic construit de civilizatia omului si instalat pe „orbita lui Clarke”, adica la 39500 km deasupra Pamântului.