Viitorul apartine spatiuluiPilotii spatiali

  Mai multi cititori ne-au pus întrebarea: cât de mult diferã mecanica zborului spatial de tehnica zborului atmosferic? Se stie cã navele cosmice folosesc motoare rachetã pentru marea majoritate a manevrelor de zbor, spre deosebire de aeronave, care evolueazã în oceanul aerian folosind interfata dintre fenomenul aerodinamic al sustentatiei si propulsia asiguratã de motoare care, pentru a functiona, au nevoie de aerul atmosferic. Totodatã, desi avioanele moderne sunt prevãzute cu o automaticã perfectionatã a comenzilor, pilotul „simte” reactia mediului în care evolueazã aparatul pe care-l conduce, dupã „eforturile” exercitate de mediul în miscare relativã pe suprafetele de comandã ale aparatului pe care-l piloteazã, ceea ce în spatiu nu poate exista.
  Mai multi cititori ne-au pus întrebarea: cât de mult diferã mecanica zborului spatial de tehnica zborului atmosferic? Se stie cã navele cosmice folosesc motoare rachetã pentru marea majoritate a manevrelor de zbor, spre deosebire de aeronave, care evolueazã în oceanul aerian folosind interfata dintre fenomenul aerodinamic al sustentatiei si propulsia asiguratã de motoare care, pentru a functiona, au nevoie de aerul atmosferic. Totodatã, desi avioanele moderne sunt prevãzute cu o automaticã perfectionatã a comenzilor, pilotul „simte” reactia mediului în care evolueazã aparatul pe care-l conduce, dupã „eforturile” exercitate de mediul în miscare relativã pe suprafetele de comandã ale aparatului pe care-l piloteazã, ceea ce în spatiu nu poate exista… Mai mult, în spatiu, pentru a modifica, corespunzãtor programului de zbor, directia de evolutie a unui vehicul spatial trebuie pornitã, la momentul potrivit si doar atunci când întregul vehicul spatial posedã o „atitudine” corespunzãtoare fatã de repere considerate fixe cum ar fi unele stele, micro-motoare rachetã, a cãror functionare are o duratã bine stabilitã si a cãrei depãsire poate provoca chiar dezastre!… Problema se complicã foarte mult atunci când se cere ca douã astfel de aparate sã se întâlneascã pe o orbitã comunã, iar la cuplarea acestora – situatie cu grad mare de precizie – dificultãtile cresc de zeci de ori. Cauza? Dificultãtile de apreciere cu mare precizie a pozitiilor, vitezelor si directiilor de evolutie ale acestor aparate care evolueazã cu viteze cosmice, dar ale cãror viteze relative sunt deosebit de mici, pentru evitarea ciocnirilor, extrem de periculoase în cazul unor aparate care zboarã cu… 28000 km/orã! Parcã pentru ca lucrurile sã fie si mai complicate, termeni consacrati în navigatia aerianã, cum ar fi viteza nominalã, viteza ascensionalã, anvelopa de zbor etc., devin complet inutilizabili, fiind înlocuiti de altii cu totul noi, cum sunt viteza orbitalã, acceleratia de start, presiunea dinamicã maximã, miscarea relativã etc.; au apãrut si unele întrebãri la care rãspunsul „clasic” poate introduce confuzii; de exemplu, notiunile de „sus” si „jos”! Astfel, pentru precizarea pozitiei în spatiu, pilotul unui aparat de zbor spatial trebuie sã apeleze la programul com-puterului de bord, care este neapãrat corelat cu receptorul unui sistem spatial de navigatie folosind sateliti specializati; dar dacã este vorba de zborul spre un alt astru, situat la sute de mii sau chiar sute de milioane de kilometri de Terra? În aceste cazuri, pozitia vehiculului spatial pilotat trebuie stabilitã cu o precizie care uneori depãseste imaginatia matematicianului… Un exemplu este, credem, edificator: o eroare de circa 16 m la pãrãsirea orbitei circumterestre pentru intrarea navei spatiale pe o traiectorie interplane-tarã spre Marte, de exemplu, poate provoca (dacã nu se vor face corectii pe parcurs!) o abatere a vehiculului Pãmânt – Marte atât de mare încât acesta va trece pe lângã tintã la… 80000 km! O situatie oarecum aparte o reprezintã pilotarea navetelor spatiale, al cãror aparat de zbor orbital („Orbiterul”) este independent de infrastructura de la sol, desi naveta decoleazã ca o rachetã si aterizeazã ca un planor! Vom reveni asupra lor în continuare…(Va urma)