Vremelnicie pierduta

          Acest titlu de carte ascunde debutul unui tânar profesor de franceza care cocheteaza cu critica literara, dar ar are un ochi atent deschis spre lumea înconjuratoare, suficient de fin pentru a naste o lume de personaje frematând de viata. Numele acestui tânar debutant este Bogdan Popescu, iar cel care îi da girul critic nu este altul decât profesorul Eugen Simion, Presedintele Academiei Române.

          Acest titlu de carte ascunde debutul unui tânar profesor de franceza care cocheteaza cu critica literara, dar ar are un ochi atent deschis spre lumea înconjuratoare, suficient de fin pentru a naste o lume de personaje frematând de viata. Numele acestui tânar debutant este Bogdan Popescu, iar cel care îi da girul critic nu este altul decât profesorul Eugen Simion, Presedintele Academiei Române. Desi nu scrie un gen de proza care sa-mi fie aproape, totusi recunosc în aptitudinile lui Bogdan Popesscu, forta unui prozator adevarat. Ceva care vine dinspre Felea sau Marin Preda, dinspre Fanus Neagu , stefan Banulescu. Este si firesc ca aceste voci sa se auda, autorul fiind la prima sa carte de proza si daca ar fi sa-l amintim pe Mircea Cartarescu, înainte sa devina el însusi o voce distincta, un artist aflat la început de drum „cânta” pe vocile înaintasilor lui. E un fel de omagiu adus modelelor literare înainte de despartirea finala. Cam asa se întâmpla si cu Bogdan Popescu. „Ca prozator ocoleste, daca înteleg bine lucrurile, scenariile postmoderniste, scrie despre dramele existentiale, nu despre modul cum se constituie naratiunea. Nu sta, cu toate acestea, departe de spiritul timpului, este un realist modern, lucid, cu o remarcabila intuitie a oralitatii. Este un auditiv din clasa lui I.L. Caragiale si Marin Preda. Aude bine si vede nu monstruos, ci cu îngaduinta si bunatate slabiciunile individului contemporan”, spune prof. Eugen Simion în cuvântul înainte al volumului. O povestire interesanta din „Vremelnicie pierduta” este cea intitulata „Pacatosul”. E mai întâi „nea Mitu” Care vine la directorul scolii pentru niste vopsea. Apoi e Mielache. Tot îngrijitor de scoala, un fel de rival al lui Mitu. Ceea ce urmeaza este un fel de monolog al lui Mitu în care planurile temporale se amesteca, faptele se amesteca împreuna cu obiectele, oralitatea este prodigioasa, În final, ca o poanta, întelegi ca tot monologul lui nea Mitu este pentru a obtine de la auditoriu un ban de bautura. Pe care îl obtine pentru ca „E batrân si cam nebun nea Mitu. Pe deasupra mai e si betiv. Se zvoneste ca l-ar fi omorât acum nu stiu câti ani pe unul, Mielache, si ca de aia bea, ca sa-si uite pacatul”. Tot ce parea amestecat si complicat se limpezeste în finalul povestirii. Tot ce parea delir verbal nu este decât o simpla cerseala. Din tot ce era fabulos în personajul „nea Mitu” la început si pe parcursul povestirii nu ramâne decât un nea Mitu care „pleaca, târsâindu-si talpile poale pe alee”. Mai sunt si alte personaje, asa cum mai exista dupa fiecare povestire si niste „amintiri prefacute”. „O tipologie originala iese, la urma, din aceste proze lucrate bine, la gherghef”, mai spune prof. Eugen Simion încântat de scrierile lui Bogdan Popescu. O proza „taraneasca” în care criticul literar vede si câteva trasaturi care deosebeste proza lui Bogdan Popescu de cea a lui Felea sau stefan Banulescu. Personajul nu mai este taranul „si satul în care traieste nu mai este satul creator de mituri, locul în care se naste vesnicia… Toate s-au amestecat, istoria a dat buzna peste acesti oameni si adunarile linistite, în care sa domine, seniorial, inteligentul Patanghel, nu mai sunt posibile”. Cu speranta ca v-am incitat sa descoperiti un tânar debutant în proza, va mai spun doar ca Bogdan Popescu este deja o speranta. Iar eu îi doresc sa confirme cât de curând…