Daca treceti prin Florenta, nu aveti cum sa ocoliti Palazzo degli Uffizi (sau Magistratura orasului) si pentru faptul ca acel edificiu vestit in toata lumea este o „maternitate”. Cunoscuta sub denumirea comuna de Galeriile Uffizi, aceasta comoara universala adaposteste „Nasterea lui Venus” de Sandro Botticelli (realizata intre 1482-1486, tempera pe panza). Nimeni nu mai poate acum, oricat de „imprudent” ar fi, sa nu recunoasca o certitudine: Renasterea a debutat cu o magistrala lucrare a „Butoiasului” (Botticelli), aceasta fiind prima citata intotdeauna cand se vorbeste despre Quattrocento sau Renasterea timpurie.
Cu toata admiratia pentru culorile vii, liniile ferme si tema captivanta aleasa, nu putem sa-i acordam maestrului florentin paternitatea acestei „intamplari maternale”. Generozitatea temei a fost atat de mare in Antichitate, incat ar fi nedrept sa-i acordam lui Botticelli toate meritele. Pictorul s-a inspirat din scrierile lui Pliniu cel Batran (si alti cronicari antici), care il elogia pe un anume Apelles, cel care a pictat primul (printre primii) scena mitologica. El si-a numit opera „Venus Anadyomene”, adica „Venus cea nascuta din mare”.
In arta antichitatii, acea figura a zeitei se regaseste si in sculptura faimoasa „Afrodita”, de Praxiteles. Dar revenind la clipa de inspiratie geniala a lui Apelles, trebuie sa mergem putin si pe firul anecdotei, amintind ca frumosul chip de femeie ar fi fost al amantei lui Alexandru Macedon, pe nume Campase, cetateana de vaza a cetatii Larissa. Dar de ce nasterea s-a produs prin intermediul marii? Ei bine, pe firul detectivistic al analizei descoperim ca antichitatea avea, prin secolul IV i.Ch., o mare diva, si anume Phryne.
Fermecatoarea fiinta atragea atentia tuturor si prin obiceiul apetisant de a face baie nuda, cu prilejul sarbatorilor dedicate Eleusinei si lui Poseidon. De aici si apelativul „Anadyomene”. Cu alte cuvinte, pe certificatul de nastere al capodoperei lui Botticelli ar trebui sa figureze atat maestrul Apelles, cat si inspiratoarele lui, muritoarele Campase si Phryne… Greu se mai naste o lucrare atat de importanta pentru istoria artelor plastice, dar e placut sa fii moasa in acest mediu divin. Mai trebuie subliniat ca in Antichitate, eticheta de „Anadyomene” era atat de iubita, incat se aplica si in cazul unor barbati celebri – cum ar fi Caesar, numit astfel de fiul sau adoptiv, Augustus.
Ideea nasterii din mare tine si de o anume traditie (mincioasa, evident), care spunea ca imbaierea in apa cea mare readuce femeilor virginitatea! De aceea Afrodita (Venus la romani) se naste femeie matura, cu parul despletit de briza si acoperindu-si „modestia” cu palma. Faptul ca o scoica uriasa o aduce la mal intareste poezia acestei scene de o finete inegalabila… Daca dupa Apelles, Botticelli a adus lumii o viziune lirica a femeii in toata splendoarea ei, urmasii marelui florentin au preluat tema cu variatiunile de rigoare.
Este vorba atat de stil, cat si de scenografie: la Tiziano, dupa patruzeci de ani (in 1525), Venus nu pluteste pe scoica si pare o Maddona la scaldat, cu forme care-l vestesc pe Rubens. In secolul XIX, doi pictori ai „bomboanelor fondante” si-au amintit de dulcea scena a nasterii: Alexandre Canabel (1863) si irealul Willaim-Adophe Bouguereau (1879). Ulterior, Picasso si-a amintit-o in „Domnisoarele din Avignon” (1907, cubism). Sa nu-l uitam pe cinicul Arthur Rimbaud, care o evoca pe Venus ca fiind „purtatoare de celulita”: „La graisse sous la peau parait en feuilles plates”.
PAUL IOAN
Comentarii